Sunt lucruri pe care nu le spunem, nu le spunem din lipsa de noi înșine. Acestea nu sunt culori ale suferinței, ele sunt întâmplări dinăuntru.
Când adormi, insulele sufletului tău se apropie și în acel moment stăm de vorbă cu frica, decupând din memorie tot ceea ce am trăit sau tot ceea ce am retrăit chiar dacă conștientizăm că urmează o avalanșă în suflet. Te simți ca o corabie fără vâsle în mijlocul oceanului.
Nu orice lucru, om poate fi adevărat, nu orice stare o poți simți ideală. Știm să ne rănim, dar când ne tratăm și cum? Se spune că toate au nevoie de timp. Și ce se va întâmpla? O să cadă într-o zi un suflet care o să ne potolească sau o să ne amelioreze chinurile morale, sau ne vom împiedica de un antidot împotriva stresului?
Vom bea o cafea și vom spune că suntem bine?
Toate au nevoie de timp, dar nu te întrebi, timpul are nevoie de tine? Și, până la urmă, cum s-ar trata un om pe el însuși când el nu are putința de a-și ridica capul din pernă, când zace și se îneacă-n gândurile-i sumbre care se transformă într-o alarmă setată din oră-n oră.
Toți călcăm pe suflete chinuite și trădate,așa ne simțim satisfăcuți. Și după noapte vine zi, dar asta nu denotă faptul că nu vom merge prin spini.
Suferința este doar o întâmplare dinăuntru...