Eram copil și așteptam să ningă.

Seara:
Ascultam la gura sobei muzica lemnelor din foc;
ce placere nostalgică era aceea!
năruirea lor îmi producea mie căldura,
îmi lumina fața și îmi dezgheța simțurile.
Iar cojile de portocale, înadins puse pe sobă,
își vărsau mireasma lor în toată casa,
întocmai cum prevazuse mama.

Dimineața:
Cea mai dulce trezire o primeam
în mireasma ceaiului de tei
pe care mama îl făcea cu atâta dragoste
și pe care și covrigii îl iubeau.
Apoi, cu o bucurie pe care nici ea nu o putea stăpâni,
mama mă înștiința că a nins afară;
iar eu îndată mă aflam lipit de fereastră cu sufletul.

Afară:
Un peisaj de basm plutea în grădină
sub fumul ce se înălța liniștit din coșul casei;
Albul acela pur îmi acoperea inima.
Și ce plăcută era atingerea aerului rece și curat pe față!
Lătratul câinilor era altfel,
dar sunetul produs de trântirea porții de la grădină
era și mai frumos!

Zăpada:
Nu credeam că există ceva mai alb
decât albul pur al zăpezii;
eram fascinat de frumusețea urmelor în zăpada -
marturii vii imprimate în contururi albe...
și pe toate le trăiam prin simțurile mele,
prin ochii înlăcrimați de puritatea reflexiilor albe si reci,
încât au rămas toate urme imprimate adânc în sufletul meu.