Sinele conștienței caută imanența realității pe care o percepe în mod supranatural ca pe un sine, iar interstițiile realității, acolo unde caută să se infiltreze irealitatea cu himerele și simulacrele sale, le percepe ca pe un non-sine.
Sinele spiritului acordat la sinele planetar și la sinele ființei universului multiplică și augmentează spațiile spiritualității interferând cu dimensiunile omului-spirit și cu cele ale omului astral.
Materialismul este unidimensional și non-spațial, filozofia sa nu atrage artiștii care au cucerit spațiile cuvintelor și care posedă un sine al conștienței ce accesorizează realitatea cu sofismele și silogismele creațiilor.
O energie ființială disipată în zădărnicii, deșertăciuni, non-sensuri și aberații, preface elanul dinamic în acalmie statică.
Energia dezintegrează simptomele nefaste, micșorează disfuncționalitățile până devin stări neplăcute eclipsate de satisfacțiile revigorante și revitalizante și îl conectează pe om la plenitudinea al cărei maxim generează sensuri esențiale, transfiguratoare și de mare amplitudine.
Energia ființială convergând în centru, îl determină să umple golurile cu substanță esențială și de tipul de energie depind dinamismul sau pasivitatea omului.
Un flux intens și uimitor de energie face dintr-un om letargic un om activ ce-și depune dinamicitatea în activități multiple și un astfel de om își fructifică energia debordantă care propulsează viața înspre asimptota plenitudinii.
Energia majoră preface efortul în plăcere, satisfacție, iar munca capătă aspecte de distracție.
Energia accelerează metabolismul, iar entitățile din lăuntrul omului reușesc să asimileze o doză variabilă de benefic, beatific și optim.
Maximul se oprește acolo unde începe transcendentul, minimul se micșorează până când atinge 0-ul în care stau nimicul și vacuitatea așteptând ca 0-ul să absoarbă materie pentru a se materializa.
Energia maximului spulberă limitele existențiale, intenționând să integreze necuprinsul în viața în care s-a inserat maximul, iar energia minimului se răspândește într-o ființă racordată la micime, minuscul și insignifiant și îi pune bariere pentru a nu atinge succesele la care rezonează energia maximului.
Energia maximului determină prea-plinul să se reverse dincolo de finitudine, iar substanța sa umple interstițiile realității, intră în osmoză cu substanța realității și se obține astfel o substanță superioară având compoziție de prodigios.
Fluxurile energetice intermitente, fluctuante și inegale induc în ființă letargia, torpoarea, delăsarea și blazarea, iar voința produce energie de care beneficiază omul volitiv căruia voința îi stabilește sensuri.
Voința are coeziune cu sinele care-și creează propriile energii, de aceea un om volitiv cu un sine cristalizat posedă o energie consistentă provenită atât de la voință, cât și de la sine.