ai călcat vântul de miazănoapte în tălpile goale
iar pe mine m-ai suit la poarta cerului să-ți aud murmurul glasului stins
de atunci lumea mea șoptește
de atunci lumea mea încearcă din răsputeri să așeze nisipul în clepsidră

oamenii schelete fac rocada din verdele ierbii în întuneric
e cu atât mai mare cu cât tot întuneric e născut din oameni cu pielea dezlipită de retină


într-o piață mare, cosmic construită
Dumnezeu își ia luna din ascunzișuri
aripile refăcute
un suflet de copil vechi alătură cailor albi și arborii și lumina în spatele casei

i-am auzit născând