Antitezele caută să ne convingă că realitatea se prelungește în non-realitate unde activează irealitatea arhetipală, că viața se continuă în non-viață unde guvernează nefiindul însuflețit de entitățile interioare ale omului care s-au abstras din sistemul uman când acesta s-a dezintegrat prin moartea omului și care se materializează în avataruri, că negativul a crescut din pozitivul inversat în imanența sa nocivă, că fericirea este mai intensă și mai cristalizată după ce am cunoscut nefericirea și că omul ar fi malformat în lipsa antitezelor care îl întregesc și îi facilitează cunoașterea vastă și profundă.
Eshatologia proprie am inserat-o în paradigma creației personale unde s-a augmentat și s-a accesorizat cu estetica văzută ca un mod de ființare.
Structura existențială mi-am modelat-o într-o arhitectură estetică de mare cuprindere în care îmi recunosc viziunile vocaționale și creaționale și mi-am prelungit structura ființării cu structura eshatologiei care a absorbit gnomicul de natură religioasă, iar ideile eshatologice au căutat să dea o coeziune între demiurgul manifestat în creația proprie și savaotul care a creat totul aflat în expansiune prin spațiile nimicului.
Toți oamenii sunt proprii lor demiurgi, asta înseamnă că posedă o creativitate cu care își creează viața pe baza liberului-arbitru și că agreează libertatea a cărei substanță vor s-o grefeze pe viața proprie și că detestă coercițiile a căror unică fațetă luminoasă este dată de legi.
Statutul de demiurg se degradează, diminuează și depreciază când oamenii eșuează în lubric, obscen, depravare și adicții, iar fără demiurgul din ei oamenii ar fi covârșiți de pseudo-uri, surogate și hibrid și non-creația ce s-ar insinua ar prefigura nimicnicia.
Demiurgul se amplifică printr-o creație fecundă și calitativă a cărei substanță non-telurică substituie substanța inferioară și telurică inoculată la naștere.
Un demiurg în stadiul de provizorat nu și-a cristalizat valențele, potențialul și esența și nu poate înlătura defectele, pe când un demiurg definitivat își vizualizează entitățile interioare pe care le îndreaptă înspre superlative, își transsubstanțiază defectele în calități și viciile în virtuți și se acordează la demiurgul universului care este savaotul.
Conștiența demiurgului planetar face din fiind configurație a veșniciei și percepe n realități, fiecare realitate având lumea ei și dacă demiurgul le străbate pe toate ajunge în vârful evoluției unde totul este posibil.