întuneric în lada de zestre a femeii singurătate,
nunta se făcuse, preoții râdeau în altare,
în trivialitatea șoptirii nupțialitatea tăcerii îmi lingea buzele,
făceam amor cu femeia singurătate în noaptea cu mirii,
în oglindă eram doar eu

îndrăgostit de femeia aceea pe cerul timpului, fermentând clipa
cât mi-o mai fi în teatru neridicarea cortinei peste actul nefi,
uneori aveam facilitatea de zbor cu privirea
între cei patru pereți ai zărilor

în sacra odaie a dimineții cuvintele mele sunt o cafea rece,
zicerea asta e despre un ego la marginea pădurii cu oameni
și arbori bătrâni ce ozonifică struna, Dumnezeu le citește alăturarea de îngeri

albă ca un fistic dedesubtul prăjiturii hârtia ținea pe șale cerneala
sub sânge era un schelet albastru
cu oasele ieșite din încheieturi a i se face versuri
și carne de stih îi umbla pe deasupra

femeia singurătate scria întuneric, sucind mințile demonilor
și tot iadul din mine, trăind în lumina fricii, coborând din carne-n lăuntru,
în pieptul dureros de minciună

pe când jucam miuța cu adevărul
divinul intra pe poarta sângelui
azi mi se rostogolește prin vene eresul,
a întuneric îmi este