-Anul Beethoven, vrei să zici...
- Sigur. Da’ cum este anul covidului, nimic nu mai are loc... 250 de ani de la naștere, decembrie 1770, ziua exactă a întrării lui în lume nefiind consemnată se reține cea a botezului, pe 17, trec neobservați, marginalizați ca o eventuală mențiune nu tocmai necesară, dar oricum meritorie.
- Nu scapi ocazia...
- Care ocazie? Tu numești asta ocazie? Nu-i cumva fantastic, relevant ca un miracol că o naștere anonimă se remodelează într-o personalitate umană fără de care nici nu concepem a fi?
- Da, dar și cu și fără reverența sărbătoririi, Beethoven este Beethoven!
-Știi ce zice Eugen O’Neill: “None of us can help the things life has done to us. They’re done before you realize it, and once they’re done they make you do other things until at last everything comes between you and what you’d like to be...”
- Rezumând aș reține ideea destinului, determinant nu al alegerii ci al posibilului pe care viața îl modelează indiferentă la intenție.
-Da și parcă nimic mai convingător ca prezența aceasta continuă ( 250 de ani!); fără deranj, fără plictis, fără complicații, fără semnificații dubioase, fără apartenențe limitate este doar o necesară bucurie a vieții, o derulantă apropiere de frumos, o liniște a perfecțiunii fără de care nu știu dacă am înțelege cine suntem.
- Chestia asta cu înțelegerea e destul de elastică... dacă ne uităm în jur.
- Păi despre asta vorbesc. Ne mobilizăm imperturbabil în a răscoli funcțiile normalității, facem chestia asta de o interminabilă bucată de vreme și de fapt stăm spânzurați într-un păienjeniș de mișcări inutile din care doar întrebările ar avea ceva sens.
- Confuz! Te exprimi metaforic și nu facem o discuție numai de dragul exercițiului intelectual...
- “Muzica este una dintre irealele intrări în universul cunoașteri umane, pe care ea îl înțelege, dar pe care umanul n-o poate înțelege”, zice Beethoven și tu-mi spui să nu facem - cum ai zis – exercițiu intelectual?
- Lasă asta... Oricum n-avem cum vorbi despre Beethoven pentru că Beethoven e muzică și punct!
- Ei, da și când încerci să vorbeşți despre muzică e căsnit, sunetul are limbajul lui intraductibil, orice transcriere e un chin pe care ni-l asumăm doar ca o imposibilitate-posibilă de a ne elibera de presiunea emoţională. Ieri am ascultat, după mult timp, “Sturmsonate” şi parcă niciodată n-am realizat mai acut că “furtuna” de pe clapele pianului este Beethoven însuşi...
- Totdeauna este El însuşi.
-Mă întrerupi... Fazele furtunii sunt urmele paşilor LUI, uşor derutate de începuturi, impun ritmicitatea speranţei, a încrederii, a ştiinţei de a fi într-o lume fără surprize, calmă, mângâietoare chiar; răvăşită, însă, de bătălia ascunsă a îndoielilor, a exigenţei, a chinului interpretativ, urmele se precipită devastator, furtuna creierului, a talentului reaşezând valorile fireşți în ordinea unică a genialităţii.
- Frumos și probabil inexact, dar e un mod de a-ți justifică de ce Beethoven vine spre noi fără un efort anume, doar pentru că există.
- Cioran zice că “Cine nu s-a simţit nul, vid sau aproximativ în faţa freneziei beethoveniene, n-a înţeles nimic din această muzică...”
- Și... “Pe care ar trebui s-o distrugem pentru a mai avea dreptul la orgoliu”. Și dacă ar mai fi, Cioran ne-ar privi de sus, sever și imperturababil; covid sau nu, este totuși Anul Beethoven!