N-am să vă zic. De pisicuțe facebook. De eternul feminin al ei, vioarei căprioare, fulgul viselor noastre. Nu-nú, doar vă zic. Înfricoșatul, uimitul, perplexul înfuriatul fior al lui unde-mi-s-vremurile-de-altadat’. Pe care-l simte cumva arătarea însuflețită care a apucat să trăiască mai mult. ,,Vezi că trecuși de șaizeci...!” ,,Who me?!” ,,Ba nu, optzecișitrei, mai ești pe aici?”... ,,Nouăzeci și doi bătuți pe muchie. În genunchi!”. De cum a-nceput sa curgă curent prin sinapse, s-a cuibărit spaima de a nu vedea Lucrul în față: ,,Unde-i viața mea?!” șoptit în silabe, idiome, spaime, umbre, gînduri din spatele gîndurilor ca niște pisici gri pe-ntuneric. E ceva și nu știu ce.
Și-apoi,chiar așa de răi de ne gîndim la noi n-om fi. Îmi amintesc pe Mastroiani, un bărbat copt, un senior, destăinuind că simte viața lui ca pe un drum din satul sau în satul vecin peste vale. Nu trecu anul și nu mai fu. Mastroiani, cu vocea de topea o inimă întreagă. Și apoi, după el de-a valma, Laforêt, Djuvara, Cohen, Bowie, Hawking cel ce stătea strimb ca să gîndească drept pînă la capătul lumilor, măscăricii iubiți ai vieților noastre.
Nu, e oribil să rămîi fără viață! Dar eu tot mai cred. Dacă nu numărăm dobitoacele, ne-am adunat ca la șapte miliarde, amar și-amar de omenire. Nu s-ar putea dacă fiecare din noi punem laolaltă cîteva minute de viață... ce-ar fi citeva minute, tot murim, cum spunea olteanul. Se-adună acolo miliaaarde, zeci de miliarde de minute, secunde puhoi și cineva mai înțelept să facă cumva să se dea la cei în nevoie pe care atît de mult îi iubim că le dăm minute.
C'eravano tanto amati. Să-i vedem pe toți pînă ce nu vom mai fi noi și urmașii urmașilor noștri. Doar pentru ei. Minute. Miliarde de bătăi de inimi.