oamenicarenu
sunt oamenii care nu râd niciodată
i-am asemuit mereu cu o poartă care nu se deschide
de alţi oameni sau de soartă
poate doar de vreo pală de vânt rătăcită
şi aia speriată îşi ia tot praful şi fuge
la polul opus
văd oamenicareda
au bucuria înscrisă în ochi
şi au faţa toată luminată de zâmbet
paşii lor ca un dans
pe-o muzică scrisă parcă de-un înger
sau poate
de oamenicarenu
în sufletul meu sânger