M-am trezit brusc, din cauza mesajelor. Trei transmisii în direct de la diverse evenimente. Prima era de la o explozie într-un cartier din Sicilia. Am privit câteva clipe buimacă la ruinele fumegânde. Se filma din dronă. Era ca şi cum un uriaş traversase locul, oprindu-se în capăt pentru a se aşeza.
În altă transmisie un buldozer rămăsese împotmolit în zăpadă. Amurg şi viscol. Castelluccio di Norcia.
Cine ştie pe unde o fi, m-am gândit înciudată. M-am ridicat, mi-am pus “sumanul “cum îi spun eu unui pulover gros, îmblănit pe dinăuntru, pe care-l port de zece ani în fiecare iarnă, cât va mai rezista, cine ştie...
Am ridicat ochii şi-am văzut uşa. Eram în casa de la ţară. Am întors privirea înspre fereastră, confuză, ca atunci cînd nu ştii ce să faci mai întâi. M-am apropiat de sobă, era caldă şi era linişte, fapt normal cînd ştii că, fiind singură, nu are cum să fie altfel.
Ceva, totuÅŸi, nu se potrivea.
Am împins uşa dinspre cealaltă cameră şi-am deschis lumina. M-a întâmpinat un aer rece, cu iz de formol. Mi-am spus, în timp ce-mi priveam paltonul aruncat pe pat, peste un morman de alte haine, că niciodată nu va mai ieşi din pereţi acel miros.
Mi-am amintit vag că, înainte de a mă culca, fusesem la cafea cu fetele, dar oare ce mă frământă, mă întrebam.
Am străbătut camera, am deschis o altă uşă care ducea pe veranda din faţa casei şi am privit afară. Era cumplit de întuneric, nici o licărire de lumină, doar un vânt prevestitor de ninsoare.
M-am întrebat de cît timp oi fi fost acolo şi unde mi-o fi computerul, telefonul...
Apoi m-am gîndit că stând de cine ştie cînd, am uitat să hrănesc păsările, câinele, pisica şi traversând alarmată prispa, chinuindu-mă să activez lanterna de la telefonul pe care-l aveam totuşi, am simţit câinele gudurându-se printre picioare. M-am aplecat, l-am luat în braţe fără să-l văd, l-am simţit tremurând, apoi am încercat să ajung cu tot cu el în spatele casei, dar m-am oprit din nou la uşa chilierului unde stăteau părinţii mei.
Am deschis şi-am intrat. Becul, aşezat pe peretele de la intrare, lumina slab. Era călduţ, ca atunci cînd în vreme de iarnă, întreţii mereu soba cu lemne să fie cald peste noapte. M-am învîrtit prin cameră şi toate erau aproape aşa cum le ştiam. Un sentiment apăsător, de pustiu mi-a îngreunat sufletul. Pe raftul dulapului două pungi cu făină, una cu zahăr şi una cu un amestec de condimente italiene care nu-şi avea sensul. Cine o pusesese acolo?Mi-am simţit inima fierbinte şi dureroasă gândindu-mă la mîinile mamei mele. S-au păstrat toate la fel, deşi ea nu mai era. Căteva poze, atîrnate ici-colo, mi-au amintit de altele. Măcar dacă sunt, să le iau din dulapul mare de pe hol, unde ştiam că rămăseseră.
Am pornit într-acolo, dar m-am oprit. Mi-am amintit de camera mea din mansardă, de pilota gri cu inimi roşii, nu înţelegeam de ce am o asemenea amintire şi de ce era aşa întuneric peste tot. M-am înfiorat de parcă eram într-un coşmar, am dat să fug, dar uşa s-a deschis în urma mea şi-a apărut mama. Ştiam că nu putea fi, dar văzând-o cum se chinuie să ţină uşa deschisă am ajutat-o să iasă. M-a prins de mîini şi-n timp ce-mi spunea, nu ştiu ce-mi spunea, privind-o, vedeam cum se destramă ca o ceaţă şi-atunci, mi-am dat seama că sunt într-un vis. Mi-am amintit că mă culcasem, gândindu-mă la casa de la ţară, după o convorbire la telefon cu tatăl meu. Era înspăimântător că mă simţeam dormind, dar eram, în acelaşi timp, acolo, vorbind cu nişte francezi care apăruseră de nicăieri şi voiau să cumpere casa. În timp ce mă rugam să mă ia cu ei, îngrozită că voi rămîne singură din nou, îmi simţeam corpul paralizat, Cu greu, am reuşit să mă mişc, să simt ruperea care s-a produs doar cînd, fugind haotic pe drumul de ţară, am tresărit de frica unui cal alb apărut brusc, în faţa mea.
Aiurită de un aşa vis mi-am pus sumanul şi-am coborât, tremurînd încă, cu gînd să fumez o ţigară.
Jos, am văzut uşa de la terasă deschisă şi mi s-a părut că zăresc geaca maro a fiului meu. M-am mirat oleacă cum de erau, abia vorbisem şi cu ei la telefon şi nu-mi spuseseră că se întorc. Şi cum or fi intrat, că am lăsat cheia în broască?
Ajunsă jos, am constatat că erau doi străini care se chinuiau să scoată un cadru de pat afară. Pe hol erau trei femei cu copii.
Le-am întrebat ce e cu ele şi una, o femeie blondă, cu părul lung, agitându-se ca şi cum ar fi distribuit sarcini celorlalte, m-a privit întâi surprinsă, apoi mi-a spus că vor avea nevoie şi de camera fiului meu pentru copiii lor. Am privit în spate şi-am văzut că cineva deja aranja patul pentru dormit.
- E imposibil, i-am spus femeii, trebuie să se întoarcă băieţii acasă, unde vor dormi?
Una dintre celelalte femei a izbucnit furioasă
- Na, ţi-am zis, acum ce facem?
M-am întors în salon şi am găsit două mese mari întinse, pline cu tot felul de mîncăruri. În jurul meselor vreo şase bărbaţi, toţi străini. De la bucătărie se auzea sfîrîitul uleiului încins.
- Oameni buni ce e cu voi aici, am întrebat.
- Cum ce e, aici vom locui, mi-a răspuns unul dintre bărbaţi.
- E imposibil, nu e destul loc pentru toţi, cine v-a trimis? Cum aţi intrat în casă?
S-au privit între ei nedumeriţi şi-atunci le-am spus.
- Uite ce e, trebuie să plecaţi, altfel chem carabinierii. Bine, staţi liniştiţi şi mîncaţi întîi, eu urc sus, dar apoi trebuie să plecaţi.
Era de neconceput, cum de nu am auzit nimic, şi-au făcut mâncare, au adus mese, ce nebunie, îmi spuneam, urcând scările furioasă.
În pragul camerei m-am oprit. Nimic nu mai era cum lăsasem. Patul matrimonial lipsea, în locul lui era o canapea pluşată, azurie cu picioare de lemn. Camera părea totuşi mai mică. Pe un perete, acolo unde ţineam cărţile, era o vitrină veche, plină cu nimicuri, geamul avea o perdeluţă prin care , de-afară, se strecura o lumină de crepuscul. Podeaua era din lemn,.
Nu putea fi adevărat, mi-am spus. Sigur visez din nou. Am căzut dintr-un vis în altul.
Nici n-am gândit bine şi m-am simţit dormind. Am reuşit să-mi mişc un deget şi, auzind foşnetul lenjeriei, am crezut din nou că m-am trezit.
Deschizând ochii şi văzându-mă, zăcând pe un covor roşu, în mijlocul unei camere străine, mi-am dat seama că alunecasem în alt vis.
M-a cuprins panica. Ce să însemne asta?
Mi-am amintit vag că povestind cuiva un vis similar, dar mai scurt în etape, mi-a spus că nu ştiu ce iniţiaţi, poate hinduşi, cred că dacă ţi se întâmplă de şapte ori, nu te vei mai trezi niciodată. Şi-mi venea să plîng numai că Pisilica va muri de foame pînă la finele săptămînii cînd aveau să se întoarcă băieţii.
Cu acest gînd, deznădăjduită, am traversat camera şi-am deschis o fereastră. Era un loc complet necunoscut. Un cartier de blocuri dispuse faţă în faţă, despărţite de o stradă largă, ca un bulevard. Era întuneric şi stătea să ningă. Am privit în jos de la înalţimea a trei etaje şi-am văzut gheaţă pe stradă, am văzut neoanele învăluite în ceaţă, şi-o sârmă cu rufe. Le- am tras spre mine şi am controlat. Erau haine bărbăteşti, un pulover gri, pantaloni de stofă groasă, cu un model ca de pijamale, lucruri străine, de care nu-mi aminteam. Şi totuşi, când o pereche de pantaloni s-a desprins şi a căzut, m-am gîndit că va trebui să cobor să-i recuperez ca şi cum mi-ar fi aparţinut.
Închizând geamul mi-am spus că, deşi e absurd, aş putea rămîne blocată acolo, ca-ntr-o altă realitate. Nu mai puteam lua legătura cu corpul meu care dormea.
Am găsit bucătăria, mi-am aruncat ochii peste un spaţiu necunoscut încercând să găsesc ceva familiar, am deschis o altă uşă şi-am văzut o baie cu faianţă maro simplă şi urîtă, am dat să închid şi am auzit zgomot. Intrase cineva.
M-am ascuns după uşa de pe hol şi-am văzut trecînd spre bucătărie o femeie, Am ieşit şi, cu riscul s-o sperii, am dat să spun ceva. N-am apucat, uşa eliberată s-a trântit în spatele meu şi-am auzit-o vorbind.
- Te-ai întors? Pun acum de mîncare.
Din pragul bucătăriei am văzut-o aplecată peste o cratiţă, cu o pungă de cartofi pe care-i vărsa în uleiul încins. Avea părul prins într-o bonetă albă, ca de bucătar. Şi-a ridicat ochii şi m-a privit.
Eram eu.
I-am văzut spaima pe chip sau aşa am crezut, că e spaimă, şi-am dat să-i explic, dar ea m-a prins de mînă şi m-a tras jos, pe covor. Mi-am aruncat ochii peste mîinile mele prinse într-ale ei şi mi-am văzut degetele negre ca de o boală. Am început să plâng, am deschis gura să vorbesc şi-atunci, auzindu-mi vocea în ambele realităţi, trezirea, îţi spun, a fost ca o desprindere, ca o alunecare, din acel spaţiu, în corpul din pat,
Sunt cumplit de speritată. Nici acum nu ştiu dacă sunt trează sau...
- Păi cum reuşeai să te trezeşti de obicei?
- Diferit de fiecare dată, dar, în general încerc să mă mişc. Poate ar fi bine să-mi dai două palme, îţi jur că aşa ceva...
- Ţine atunci, una şi încă una.
N-am mai apucat să simt decît usturimea şi să surprind privirile perplexe ale celor de la masa alăturată . Apoi, nu ştiu...

Poate că acum, cînd scriu, stând în patul din mansarda cu cărţi, podea cu gresie şi geam fără perdea, învelită cu pilota gri cu inimi roşii, cu Pisilica dormind, întinsă pe pieptul meu, oi fi în sfîrşit trează.
Şi dacă n-o fi, aici mă simt ca fiind acasă, aşa că refuz să mai continui acest joc.