Mă surprind adesea în rutina zilnică, în timpul dedicat rugăciunii, ”pedalând” pe repede înainte, pentru că m-am ridicat din pat mai târziu cu 10 minute, șoptindu-mi în gând, ”ce liniștit m-aș ruga și cu luare aminte dacă n-ar trebui să fiu la oră fixă la serviciu, ce spor duhovnicesc aș acumula zi de zi…”. Subit, îmi dau seama că am terminat și rugăciunile printre aceste gânduri și plecăm, ne lansăm, fiecare pe orbita proprie, la serviciu, școală etc.
De două zile, în concediu medical fiind, dar întru tot apt de efort intelectual și liber de constrângerile vreunui program, surpriză!: nu numai că mă surprind în aceeași poziție de biciclist la rugăciune, deci pedalând, ba mai mult, îmi răpesc concentrarea, vraful de cărți ce mi le-am așezat lângă pat, laptopul pentru care nu mai trebuie să mă sfădesc cu nimeni pentru a-l avea free, telecomanda și deja e suficient.
În acest context vin în minte unele ca acestea: nimic nu face pe om aşa de mult împreună-vorbitor cu Dumnezeu ca rugăciunea sau când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima. (Arhim. Cleopa Ilie, Despre rugăciune).
Și ca să ies cumva justificat din propria smiorcăială, mă lamentez cu povețele duhovnicului meu, care deși nu este foarte citit este un om încercat ce îmi spune: ”tu fă-ți postata în fiecare zi, așa cum poți, că rugăciunea de calitate e har de la Dumnezeu, nu rod pentru eforturile tale, dar silește-te cât poți să-ți închizi mintea în cuvintele rugăciunii. Atât!”.
Și mărturisesc ca există un dram de confort duhovnicesc la capătul fiecărei postate zilnice, pe care simt că nu-l merit și această simțire mă face să-i mulțumesc uneori din tot sufletul lui Dumnezeu, nu pentru ceva anume ci pentru tot, pentru tot ce există, pentru că El există, simțindu-mă un nimeni și un nimic.
Acest sentiment de mulțumire simt că nici nu trebuie rostit, este tainic, lăuntric, mai presus de cuvinte și de orice și poate că-i despre ceea ce-mi spune duhovnicul, poate că-i rugăciune.
De aceea avem nevoie de ei, de duhovnici adevărați, încercați și povățuitori, nu simpli dezlegători de păcate. Sunt tot mai rari cei buni și trebuie bine căutați.