De ceva vreme nu mai stau pe Facebook. Nici pe Twitter, nici pe altceva.
Pur și simplu nu am mai vrut, am ales să-mi petrec timpul în singurătatea gândurilor.
Ce senzație interesantă!
Merg pe stradă și-mi vin în minte idei, ce aș putea posta. Chestii super interesante care poate ar primi câteva like-uri.
Apoi îmi aduc aminte că eu nu mai stau pe Facebook, deci nu am unde le posta. Așa că le uit.
Nu știu... o valoare inestimabilă se pierde așa. Nimeni, nimeni care să-mi asculte gândurile? Doar eu pentru mine? Ce fel de viață este asta, în afara matrixului?
Ce viață este asta, când ești afară, dar nu te mai interesează să-i eliberezi pe cei ce au rămas înăuntru? Când efectiv nu-ți mai pasă de ei, și nu te mai deranjează că își trăiesc viețile pline de mici frustrări și iritări?
O viață... hm... nu știu. Ce-mi pasă mie? Eu nu mai văd zilnic reclamele alea despre cum poți să-ți îmbunătățești viața, să devii zeul propriei tale existențe. Și dacă nu le văd, parcă nici nu le simt lipsa. Nu-mi dau seama dacă vreau să mai fiu mai bun, sau vreau doar să realizez niște lucruri. Este posibil să existe o diferență majoră între cele două.
Habar nu am. Nu prea îmi pasă. Mergând pe stradă, mă gândesc că viața poate fi mai bună decât a fost. Și poate va fi. Sunt 40 de grade, iar eu mă plimb cu longboardul, în loc să urmăresc ce mai cred oamenii despre viață. Când te miști, crezi cu totul și cu totul altceva despre viață decât când stai la calculator.
Sunt un millenial. Și curând cred că îmi voi lua și eu un DumbPhobe.