așa lin, precum lumina flăcării trece printr-un ochi de geam,
acela știut demult de noi sau din povești,
așa blând, precum ai pieptăna un copil îmbrăcat de sărbătoare,
cu degetele cu care fără să gândești îți faci cruce duminica,
așa curat, ca apa șipotului trecută printre pietricele

se așază lumea Crăciunului pe sub bolți,
pe broboadele femeilor, pe masa cu aluat nou,
pe sprâncenele bărbaților, peste lumea cuvintelor,
peste aburul din nările vitelor

pe locul acesta uscat trecea o vale înspumată
era viața, erau durerea și zvâcnirea tâmplelor
era volbura amintirii, cu flori dalbe,
era sufletul meu fără stăpân, plângând și zâmbind,
pipăind ferestrele și ușile ca și cum trebuia să se nască

când noaptea începe să descrească și mugurii
se pregătesc din nou de primăvară
mi-e dor să fiu în câmp sau sub cerul cu stele
să calc pe pământ gol, să uit hainele oamenilor orașului,
fumegând și scrâșnindu-și roțile,
să stau pe laviță cu tălpile pe lemne,
să uit că toate trec de-a valma și iute
în acest ceas în care lumina își rupe zăgazul