există în această lume locuri care,
îți pot fi capăt de drum
sau izvor al devenirii.

te poți hrăni, sau te poți usca...

depinde de tine, nu de altul,
și cât ești în stare
să te legi rădăcini sau,
dacă te spulberă vântul.

a fost cândva, într-un loc…

avea pâinea neagră gust de foame,
când foamea o hrănea,
și gust de risipă,
avea.

atunci deveneam porci.

cum așa!?
câte un om, câte un porc și
câțiva saci cu pâine.
nu știam că o pâinea ar fi putut hrăni
copiii lepădați.

luam pâinea dospită,
pe o cartelă, limită a indecenței,
și ne creșteam porcii.

nu de săraci, ci de sărăcie.
nu de proști, ci din prostie.

o noapte, apoi o zi și apoi încă o noapte,
atât dura să treacă timpul,
într-un decembrie geros,
să ne cărăm porcii la bloc,
porcii și bidoanele cu vin.

trosneau șinele
și oasele înfometaților
trosneau.

nu ne era foame,
ne era doar teamă de foame.

noi ne-am născut nu din iubire
și nici din ură,
ne-am născut din trupuri înfomentate,
și-am primit drept moștenire
teama de foame.