viața-i să te bucuri de ea, măi copile, nu câini!

avea o vorbă rară și un tremurat de palme
de parcă
și-ar fi luat rămas bun,
mereu
dar, când punea lemnul pe capră,
la umbră,
sub prun
și mâna pe joagăr,
tot tremuratul acela adormea
sub tendoanele ce se încleștau
ca și când,
evadau
dintr-un lagăr

și venele-i negre prindeau
chip de râuri trezite
numai eu știu cum
strângeam din dinți
și-alergam după el
pe căi ocolite

își punea pălăria pe un genunchi
și trăgea cu năduf o țigară
și-avea în el o tăcere
plecată-n depărtări
din mine curgeau râuri,
plămânii-mi dădeau pe afară,
dar nu mă plângeam,
doar,
îi căutam în priviri
pătrunsele zări