devreme am îmbătrânit și
am plecat de-acasă
pe pământ alb
mama plânge o rugăciune pentru drum lung
îmi pune cuvântul ca o pâine învelită cu grijă
și încet, încet silueta ei dispare în întuneric
pesemne acolo stau toate sufletele mamelor
când te sărută de rămas bun

cărțile mele invizibile întotdeauna începeau cu bătrânul și marea
eu însămi porneam în lume spre dimineața dimineților
învelind fața soarelui

fiecare început rupe din tine o bucată de dragoste
ca o poveste făcută să îndure durerile morții

timpul meu crește ca muntele Aratat,
îl urc șoptind Cântarea Cântărilor
căci la început lumina se naște în ochi apoi îți atinge sufletul și nefericirea cea mai mare e că nu poți vedea niciodată dincolo de munții înzăpeziți
desigur îți poți imagina cristale de apă și un cer coborând ca o insulă peste trupurile înghețate ale celor mai curajoși dintre oameni ca într-un oraș lustruit în singurătate

când inimile se fac uși fără închizători

tu îți amintești
prima oară când te-ai îndrăgostit cu adevărat
de tristețea apăsătoare a vărsătorului iar noaptea i-ai visat mâinile
apoi chipul lui s-a făcut limpede ca apa Iordanului

poate într-o zi vom primi răspunsul la întrebarea de ce nu putem iubi doar o singură dată.