vorbesc despre suflet
despre partea aceea de cer și pământ pe care
numai eu o cunosc, e caraghios aproape că scriu ceva
ce poate fi văzut de alți oameni care în mod sigur
nu ar înțelege,
e chiar rușinos
cad în lume verbe moșite în ascuns, nebotezate

dar mulțumescu-ți, Doamne,
că am fost atinsă cu buricele degetelor
legănată cu harfe și clopoței înfloriți
că am dormit în culcuș moale și blând cu apele aproape
să nu-mi fie sete și să miros proaspăt
cineva săpa și clădea lutul torcând firul vieții de la rădăcină
acela care trece de la un umăr la altul și ne leagă sufletul
în cumpănă și cruce dreaptă
un suflet ca teracota caldă cusut și descusut cu iubire

pot și acum să trec cu palma dincolo de marginea cuibului meu
fără să știu zbura, încă pot să mă transform ca piatra în nisip
să curg printre crevase
să aștept, așa cum se cuvine, miracolele în care cred copiii

ca soarele răsare aurul curat de grâu, rapiță, sunătoare
aproape de cimitirul cel vechi
unde am uitat un buchet de flori pe un mormânt necunoscut

de acolo a fost smuls un copac din rădăcină
și totuși rămâne o groapă ca un cuib
în care cade lumina lunii să se încălzească