numai tăcerea singurătății
te va putea îndemna
să privești către zare,
altfel n-ai să cunoști
cât de apăsătoare
este lipsa trupului
ținut strâns, în brațe,
până nu demult.
ai fi crezut că mersul acela,
când vă țineați unul pe celălat de mână,
se întâmpla pe calea fără de opreliști
și că toată dragostea,
adăpost de uitare,
va fi veșnică.
astăzi știi că nu este așa.
ai început să deschizi dicționarul unde
sunt explicate cuvinte despre care
doar auziseși, în treacăt.
atunci te lepădai de ele
ca și când alfabetul tău
accepta doar compuneri de vorbe nespuse,
dar sădite, adânc, în iubire.
nici n-a fost nevoie să pronunți,
în vreun fel,
cuvântul dor.
nu.
a răsărit din tine așa cum răsare,
după o lungă așteptare,
fluturele din cocon.
l-ai simțit cum se zbate în chinul facerii
și cum răzbește,
cum dă pe afară,
rănindu-te,
precum o așchie te-ar pătrunde,
precum un strop fierbinte
ți s-ar lipi de carne.
așa s-a născut dorul în tine
și tot așa visarea.

ochilor, pleoapele nu le-au luat vederea,
n-ai încetat să privești chipul acela.
și nici depărtarea nu ți-a luat
trupul celălalt,
îl porți cu tine.

în sânge păstrezi șoaptele,
în piele mângâierea,
în inimă,
între două bătăi
și un suflu sistolic,
valsează durerea.