agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-11-30 | [This text should be read in romana] |
Am recitit Război și pace în anul 2023, în care se împlinesc 39 sau chiar 40 de ani de la prima mea lectură a acestui roman. Probabil că sentimentele pe care mi le-a trezit sunt aceleași. Tolstoi analizează psihologia pesonajelor în mod discret, punând accentul pe fapte, nu pe stările interioare. De fapt cele două dimensiuni ale vieții se intrică, se oglindesc una în cealaltă. E un sentiment de întreg grandios, de respect și admirație în fața lumii în care voințele individuale se topesc, se frâng în fața istoriei pentru care sunt responsabile multe mii de vieți mărunte.
Accentuez câteva idei privind tehnica, modul de punere în scenă a evenimentelor. Ca și în Anna Karenina, Tolstoi așează în primplan două cupluri, două familii – pe de o parte contesa Natașa Rostova și contele Bezuhov, pe de altă parte fratele Natașei, Nikolai Rostov și prințesa Maria Bolkonskaia. În definitivarea acestui diptic din finalul cărții există multe paralele și intersecții: ambele femei își pierd tatăl și fratele în cursul războaielor napoleoniene, ambele cupluri se formează prin înlăturarea altor pretendenți – Denisov, Anatol Kuraghin și prințul Andrei Bolkonski pentru frumoasa și tânăra Natașa și Sonia, logodnica lui Nikolai pentru celălalt cuplu. Răniți grav în război sunt și prințul Andrei și Kuraghin, care fuseseră pețitorii Natașei. Atât Pierre Bezuhov, cât și Andrei Bolkonski l-au dușmănit pe Kuraghin, cumnatul lui Pierre, și toți trei au curtat-o pe Natașa. Prințul Andrei și contele Pierre erau prieteni. Pierre devine liber să se căsătorească cu Natașa prin moartea soției sale Helena, sora lui Anatol Kuraghin. Dolohov, pe care Pierre îl rănise în duel, cere mâna Soniei, dar ea rămâne fidelă lui Nikolai Rostov. Fixarea atenției asupra a două scene principale e o tehnică convenabilă și adaptată nevoilor psihologice ale cititorului. În alte cărți apărute în tulburatul secol 19 regăsim aceeași dedublare a scenei, care permite comparații și contraste expresive – ca în Bâlciul deșertăciunilor sau Poveste despre două orașe. Un alt aspect care mi-a atras atenția este evoluția, maturizarea personajelor, care trec prin momente critice și transformări radicale, răscolitoare, purtați de acel ceva indicibil care reprezintă forța imensă a unor evenimente istorice marcante, care mătură oamenii și ordinea lumii vechi. Dintre cele patru personaje care ajung în final în primplan, trei sunt oameni ”frânți”, în sensul folosit de pildă de Hemingway, oameni care s-au aplecat în fața necesității, renunțând la dorințe și vise autonome, la tot ceea ce constituia vraja unei tinereți tumultuoase. Rostov renunță la dragostea pentru verișoara lui și la obligația morală de a se căsători cu logodnica lui, alegând să își lege viața de bogata moștenitoare a familiei Bolkonski. Natașa trece prin mai multe momente penibile, se compromite prin fuga plănuită și iubirea ei înflăcărată pentru Anatol Kuraghin, se transformă profund, suferă și caută ajutorul bisericii datorită morții prințului Andrei, adevăratul ei logodnic și apoi se căsătorește cu Bezuhov și devine o soție planturoasă dedicată soțului și copiilor, utând de vremea în care dansa și cânta cu înflăcărare și emoție. Pierre Bezuhov, un visător, își pierde și el toate iluziile și sentimentele juvenile și învață să se bucure doar de privilegiul senzual de a fi în viață, datorită experienței traumatizante a războiului, mai ales a timpului în care a fost prizonier al armatei franceze. Singura care nu este frântă de evenimente, ci, dimpotrivă, renaște, crește, înflorește, este Mașa, sora prințului Andrei. Evoluția ei sufletească fusese inhibată și sacrificată prin grija pentru frate și tată, care o obliga să rămână singură acasă, retrasă ca într-o mănăstire. Ea era oricum urâtă, cu excepția ochilor în care i se oglindeau sufletul și inteligența superioară. După căsătorie ea simte că e cu adevărat fericită, își găsește rostul și devine o bună și înțeleaptă mamă și gospodină, ale cărei gândire și talente sunt respectate și admirate de soț, ea fiind totodată dotată cu cea mai puternică voință (dintre cei patru protagoniști). Sonia, fata săracă, orfană, se sacrifică la insistența mamei Natașei, care dorea un viitor bun pentru fiul ei, dar alege să rămână lângă familia bărbatului pe care îl iubise. Tolstoi nu e cinic, dar e tăios și crud când e vorba de ordinea socială prestabilită, inclusiv cea impusă de evenimente dramatice, refuzând lupta absurdă pentru destinul individual. Spre deosebire de celelalte personaje, Maria nu e strivită de zbuciumul social-istoric, fiindcă ea acceptase de bunăvoie și urmase cu încredere, încă de la început, preceptele datoriei și supunerii în fața regulilor scrise și nescrise ale societății. Ea reprezintă proiecția intențiilor și concepțiilor autorului în mai mare măsură, nucleul sau stâlpul de susținere a constelației romanești din Război și pace, care se întregește prin celelalte ipostaze personificate ale lui Tostoi. Într-o ordine de idei strict personală, eu am citit acest roman la 13-14 ani, la scurt timp după vizita mea împreună cu părinții în URSS. Acum mă întorc în copilărie, nu în URSS ca în cântecul Beatles-ilor. În apropierea Moscovei am vizitat Panorama Borodino, o pictură circulară din 1912, care m-a impresionat mult prin efectul hiperrealist șocant, mai rar în vremea în care nu existau realitatea virtuală și photoshopul, care mă trasporta în scenele de război ale bătăliei de la Borodino din 1812. O bătălie care e azi considerată de unii înfrângere și care, în cartea lui Tolstoi e mai curând privită ca o victorie sau cel mult ca o luptă fără învinși sau câștigători, care deschide drum spre abandonarea Moscovei de către ambele părți implicate, retragerea consecutivă a lui Napoleon și războiul de partizani și pierderile mari ale armatei franceze, înfrânte treptat, alungate peste hotare. Tolstoi privește bătălia prin ochii mirați ai lui Bezuhov, care ajunge fără să știe într-un punct cheie al luptei. Importanța indivizilor nu pare a fi mai mare decât a firelor de nisip într-un maldăr spulberat de talazuri înalte. Este vorba de un război în care generalul Kutuzov citește în timpul campaniei un roman în limba franceză, într-o Rusie în care limba franceză era limba vorbită în înalta societate, în așa măsură încât rusa era stăpânită pe alocuri chiar mai puțin decât franceza, din câte spune autorul. Domnișoara Bourienne era o franțuzoaică adoptată de familia Bolkonsky, cu același nume cu secretarul lui Napoleon Bonaparte, anume Louis Antoine Fauvelet de Bourienne, autorul unei cărți de memorii la care se face aluzie în romanul Casa Buddenbrook. În carte apare și un personaj secundar cu numele de contele Tolstoi și altul cu numele foarte asemănător cu Bondarciuk, regizorul ecranizării cărții într-o serie de patru filme din 1965-1967, care joacă simultan și rolul lui Pierre. Am vizionat de curând acest film, în paralel cu lectura cărții. Cântecul Beatles-ilor a apărut în 1968. Scriitorul se oprește cu povestirea la granițele Rusiei, nu urmărește soarta războiului mai departe de atât. Rămâne discutabil efectul de catharsis al artei și în ce măsură o reconstituire devine o retrăire a unor evenimente istorice. Ca într-o anamneză platonică, privim imaginile proiectate pe ecrane mari și credem că este realitatea sau că noi deținem controlul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy