nu am mai vorbit de multă vreme așa cum o făceam când ne scriam scrisori.
pe atunci număram zilele care treceau de la o vorbă la alta și simțeam că distanța de la mine până la tine era doar calea dus-întors a unui tren.
tot timpul așteptării era un ritual în care nepăsarea prefăcută era demascată când aruncam o privire către cutia poștală și de diminețile în care visam porumbei călători după care, trezindu-mă, îmi spuneam că este o premoniție și că voi primi o veste.
chiar așa, de ce nu ne scriam câte o scrisoare în fiecare zi în, fiecare oră și de ce nu te-am ținut în brațe de fiecare dată dimineața și de mai multe ori apoi!?
de ce n-am știut să îți păstrez mirosul părului, ori gustul umărului, într-un plic alături de scrisorile primite de la tine?
știi că și astăzi le mângâi cum făceam atunci când le primeam?
și le miros, simțindu-te, apoi le deschid și le citesc și uneori îți scriu o scrisoare drept răspuns, doar că nu-ți mai știu adresa.
și nici vagonul ăla, pe care scria poșta, nu mai este.