într-o mansardă
un pic mai aproape de stele
acolo stau să cadă muzele
prinse într-o pânză părăsită sub praful greu
unde
o lumânare stinsă și-o lacrimă de ceară
sunt
semnul rămas la adăpost
între motivul de a fi
și dovada c-au fost

paianjenul nu mai pândește
artistul nu-și mai țese lumea
în noaptea albă visele-s pierdute
pe podea
în muțenia umbrelor căzute

crăpată și uscată
o roată
pe ea
o bucată de lut
strop de ploaie și suflare
așteaptă