Mi-aș scoate cuvintele din gura ta
precum, un altul, își scoate
cu scobitoarea, prânzul,
dar e târziu.
Ai înfulecat deja ce-am spus,
ai înghițit
și lacom
după alt mesaj te-ai repezit.

Între dinți
îți pot număra silabele de ieri,
de-alaltăieri,
de duminica trecută.
Și totuși, cu ochii mari
privești gura celui care va vorbi,
pentru a câta oară!

Calea de jos în sus s-a pierdut,
e cerul surd și mut pentru tine,
dar încă înghiți nesătul.
O rugă nerostită am să spun,
una din care să nu-mi mai poți apuca sunete,
nici gemete,
nici măcar lacrima care
se prelinge din ochi pe buza de sus,
o rugă cerând un miracol.

Doamne,
că-i niciodată sătul,
că încă din pântec în sus nu e cale,
că încă din hrana-cuvânt nu-i mișcare
și moare cuvântul în dinții de lut,
dă, Doamne, viață în moartea sătulă.
Cuvântul să miște din nou dintre dinți,
din gură la minte, din minte-n picioare
și fapta să fie învierea din morți!