atunci când nu mai poți
ai putea să te desenezi din nou
ștergi ridurile
pui în ochi o sclipire care răzbate peste timp
către locuri unde
încă te mai visezi
și zâmbetul de altădată
neapărat zâmbetul
și gata
ești ca nou

ar fi portretul cui?
crezi c-am uitat când îmi spuneai...

așa ai fost croit
tot din petece
nu s-a găsit nici un suflet întreg să îți dăruiască
o vână de aici
o bucată de inimă de colo și
tot ce n-ai avut ai luat de pe drum
așa te-ai întregit

n-a fost croitor de palat cel care
cu șnur te-a legat
nici material pentru un buzunar
mai către piept
n-a mai rămas
și-n fiecare toamnă
după ploi
trupul ți s-a strâmtat
pe alocuri s-a și deșirat

acum te privești
dimineața în ceașca de cafea
în care amesteci
să prinzi în cusătura amăruie
bucățile care stau să cadă
pe care le tot aduni
le numerotezi și le pui
seară de seară sub un cearceaf
să doarmă împreună