iubeam să dorm pe miriște la umbra paielor
acolo singurătatea avea rostul ei de libertate

uneori stai pe un peron
într-un furnicar al celor care vin
al celor care pleacă
al celor care așteaptă ca și tine
atunci simți singurătatea în captivitate

adunam paiele cât să fac un adăpost în jur
așezam traista cu merinde pe pământ
în colțul cel mai umbrit
și mă întindeam privind cerul
îmi părea la fel de singur în adâncul lui plin de libertate

credeam că pământul nu suferă și nu este trist
atât de cuminte mă îmbrățișa când visam
cum fug de mine către omul mare
cu buzunarele pline de veșnicie
doar că atunci știam să alerg desculț

sub brazdă o sămânță rătăcită
încolțește dospind dorul de cer
miriștea pare o întindere pustie și palidă
un loc de unde libertatea a fugit
să trăiască de pe o zi pe alta
într-o haltă