ploaia atârnă în franjuri
de streșini
stropii aruncați de vânt prin aerul mătăsos
înainte să se prindă în joc cu țărâna
cârpesc ziua de noapte

de la fereastră
nucul pare un dirijor în transă
răspunde fiecărei rafale cu mișcări grăbite
cu sute de baghete dă ritmul
acordurilor tumultoase
într-o simfonie de vară

din când în când pe cer lumini
se prind într-o horă turbată
în depărtare se-aude cum gonește
se-apropie se răscoală un tunet
și toate amuțesc
pare că și vântul înțepenește
și ploaia se fracturează...
doar atât
vreme de o clipă apoi
dirijorul își reintră în rol
spectacolul continuă cu dansul stropilor
pe geamul de care mi-am turtit nasul

vreau și eu
vreau și eu...