aveam obiceiul să mă joc cu firul de lumină care se furișa printre draperii, chiar înainte să înceapă ora de dans. acesta era și motivul pentru care ajungeam mai repede la sală.

eu, el și umbra.

mereu la mijloc eu, ca și când aș fi fost portalul transformării; cu palma îl mângâiam și-atunci se arăta mai luminos, iar umbra... umbra mângâia și ea podeaua, ca și când ar fi pregătit-o pentru întâlnirea tălpilor ce-aveau să năvălească în imediat clipele următoare.

toate într-o proporție inversă. el atât de mic! ea atât de mare! până către apus când, el, se urca grăbit pe peretele din fața ferestrelor, iar ea se ghemuia sub pervaz.

undeva în mijlocul sălii, eu.

am făcut o piruetă și apoi o reverență, către el și ea, chiar înainte să dispară, amândoi, dincolo de draperie, și exact în momentul când ceilalți au intrat în sală.

- ce faci, iar furi startul?