3.06.24
Unii spun că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mint, adică să spun că nu e adevărat ceea ce am scris. Sau să inventez alte povești. Normal că nu voi face așa ceva, e absurd - de ce? Cred că adevărul e mai bun și că oamenii nu trebuie să mă omoare. Nu am greșit nimic. Ei spun că toți au fost ”îndobitociți” despre mine - posibil, dar eu nu am cum să îi fac să devină buni sau să înțeleagă adevărul despre mine – spun doar că e greșit să omoare. Ei spun mereu că poporul nu va înțelege niciodată. Și acum ideea e că trebuie să mint.
Aceasta e o idee nouă - faptul că ei vor ca eu să ”mărturisesc”, deși nu am greșit nimic și am fost obligată să spun corect întregul adevăr despre viața mea. Nu lipsește nimic și chiar am fost binele mereu - eu nu pot crede că oamenii vor să mor sau că ei nu pot crede adevărul, așa cum mi se spune mereu. Dacă e așa, oricum cred că e mai bine și normal să nu mint, să rămână adevărul, nu minciuna, căci numai minciuna duce la rău - adevărul niciodată - adevărul poate eventual distruge ceva rău, dar niciodată binele. Eu am fost numai binele, dar absolut sigur ei mă lovesc și mă distrug numai prin minciuni.

Ei spun abia acum prima oară că mi se cere să mint, fiindcă poporul nu vrea să (se) recunoască adevărul că au greșit asupra mea. Ei spun că eu trebuie să iau vina asupra mea, pentru ca ei să nu apară într-o lumină rea. Ce vină? întreb eu. Vina că au greșit la adresa ta (!), spun ei. În cele ce urmează voi explica cum am gândit eu și de ce refuz și acum să mint și dvs. veți judeca dacă am dreptate sau nu.

Este oricum ceva rău, ceva imoral și greșit să minți și să iei asupra ta vina altor persoane. Dintr-un motiv sau altul, Dumnezeul creștin își trimite Fiul pe pământ ca să ia asupra sa vina creștinilor, să moară, să învie și să se înalțe la ceruri. Similitudini cu viața sau destinul meu sunt multe și astfel se explică și faptul că devine patognomic, psihopatologic și chiar marcă a bolii psihice asumarea vinii altora – adică se povestește că anumiți bolnavi psihic își asumă rolul lui Isus – ceea ce e evident că oamenii inteligenți nu fac. Era evident că Hristos nu era legat de politică, dar e scris în Biblie că este acuzat și judecat la Ierusalim, din cauza unor bănuieli de vină politică (că ar fi intenționat să fie rege, lider al iudeilor, care se aflau sub dominația Imperiului Roman) și din această cauză este condamnat de popor la moarte. Se pare că poporul era manipulat totuși de anumiți lideri corupți, fiindcă altfel pare ciudat că poporul vrea să piardă un om care i-a vindecat și hrănit și care ar fi fost eventual pericol pentru ocupanți sau pentru corupția politică, fiindcă proștii, de regulă, nu vor aceste lucruri. Ca principiu, dar nu totdeauna în cazuri particulare. Se pare că poporul îl condamnă pe Isus fără să știe ce era El. Astfel, Isus ia asupra sa vina oamenilor și îl conjură pe Tatăl Său să îi ierte pe oameni, fiindcă nu știu ce fac – deci sunt nevinovați din neștiință. Este clar că Isus a avut în parte rolul unui țap ispășitor politic, ceea ce mereu au spus unii că am fost eu. După cum mi s-a și spus, oamenii au vrut ca eu să joc rolul Mielului, dar eu am refuzat și refuz acest lucru. Eu nu pot condamna dogma religiei creștine, dar regret faptul că ea a dus la fapte regretabile pe care toată lumea le-a condamnat, cum ar fi cruciade, genociduri, pogromuri, războaie, ba chiar liderii religioși și-au asumat roluri politice și au justificat prin credința în Dumnezeu și Fiul său nevinovat necesitatea războaielor. Apreciez și respect faptul că biserica și viața religioasă au sprijinit uneori fapte caritabile și dezvoltarea culturii și artelor, a educației, a valorilor pozitive ale umanității – milă, bunătate, dreptate, iertare, pace, blândețe, iubire, solidaritate întru bine, echilibru și disciplină – uneori și prin practicarea anumitor ritualuri inofensive. Dar critic cultura exagerată a moaștelor, idealizarea dezgustătoare a suferinței și martiriului, de parcă aceasta ar fi unica finalitate a religiei, anume maltratarea celor nevinovați, cel mai ades omorârea lor, și apoi sanctificarea lor și purtarea pe sus a relicvelor obținute. Nu este sau cel puțin nu mai este necesar să torturăm și să omorâm ca să ne rugăm chipurile de iertare la spiritul imaterial al celor omorâți. Nu cred că, în prezent, poporul sau proștii au nevoie de alți țapi ispășitori politici, cum a fost poate și Isus, sau alți sfinți, pe care să îi adore religios după ani și ani. Cred că există deja destulă maturitate pentru ca nevoia de religie și religiozitate să nu facă apel la cruzime și nedreptate inutilă, ci la bine și rațiune clară. Minunea sunt viața și dragostea de oameni, nu revelația sau supraviețuirea spirituală a celor mutilați și persecutați. Nu sunt deci decât pe jumătate creștină, dar un om bun, și nu pot accepta ideea că e necesar să existe suferință multă a celor nevinovați pentru ca oamenii să fie ”mântuiți” – ce înțelegeți dvs. prin mântuire? Logic, ce? Mântuirea de rău, spun unii – bine, dar despre ce rău e vorba? În cazul lui Hristos, se pare că el lua asupra sa vina unor oameni răi ca să nu fie ei pedepsiți sau acuzați, sau ca să o ducă ei mai bine, să aibă avere și putere mai mare – vă întreb deci: este bine aceasta? Este moral? Moral înseamnă ceva care este bine și drept cumpănit, cu o cunoaștere corectă a binelui și răului. Acum vă întreb iar: este moral să iau eu nu știu ce vină asupra mea? Este necesar? Căci necesitatea, cred unii, e altceva decât moralitatea. Necesitatea e înțeleasă de ei cu sensul de utilitate și principiu practic, pragmatic. Ei spun că acea nu știu ce vină poate fi orice, fiindcă toți așteaptă ca eu să inventez orice lucruri rele gândite sau făcute de mine, ca să fie justificate atitudinea lor și răul pe care mi l-au făcut oamenii toată viața.

Acum voi explica în continuare restul. Este clar că eu nu sunt Sun Tzu sau Machiavelli, dar nici maica Tereza și cunosc foarte puțin despre arta guvernării înțelepte și eficiente. Este însă clar și scris adesea faptul că liderii sau puterile politice, guvernanții, au avut adesea în mână Biserica și în general instituțiile religioase și au profitat de credințele corecte sau nu ale popoarelor. Pare evident că martiriul lui Hristos și religia creștină de atunci încoace au fost folosite cu scopul întăririi unei ordini politice sau, paradoxal, apărării diferențelor de clasă sau a prăpastiei dintre bogați și săraci, stăpâni și sclavi.

Să luăm un exemplu – se observă că mulți fizicieni, dar și alți oameni de ștință sau cultură în general, cercetează natura lucrurilor și a oamenilor și inventează mii și mii de lucruri incredibile pentru sceptici – oricum în filozofie s-au creat numeroase teorii sceptice, epistemologice mai ales, dar și teologice. Uneori chiar și teoriile sceptice mint, e posibil să mintă și cele care neagă existența lui Dumnezeu, chiar dacă acestea sunt întâlnite frecvent. La fel și în unele științe, în aparență cele mai multe teorii mint, în cazul în care nu sunt scrise la dictarea unor entități superioare – care cunosc precis și pe dinafară mari distanțe între stele și natura sau compoziția fiecăreia, temperaturile de sub scoarța pământului la mii de kilometric și cronologia relativ exactă a erelor geologice. E incredibil că o creatură ca E.T. extraterestrul stă în spatele nostru și ne transmite telepatic ceea ce aveam de scris științific de exemplu. Dar nu are importanță prea mare testul de paternitate al unei lucrări științifice. Cu excepția unor genii singulare, care creează noi discipline științifice, ceilalți sunt activați cortical, deci bioelectromagnetic, de către rețeaua neurolingvistică apropriată de ei, ca pe o haină care li se potrivește. Toți vor fi pozitivi la testul de paternitate, toți contribuie indirect, noile teorii sau descoperiri științifice sunt relativ coerente între ele și clădesc modele explicative trainice. Să îmi fie cu iertare, nu ironizez și e posbil să mă înșel parțial. În orice caz, spun bărbații tineri și cu simț practic, atât timp cât ne simțim bine și obținem ce vrem și este o lume veselă și bogată, atât timp cât progresăm material și cultural, nu ne interesează valoarea de adevăr a unor teorii – scopul scuză mijloacele și oricum nu lovim pe nimeni, nu ? Decât vag, pe proștii care nu au observat că lumea e ca în cântecul acela de dragoste frumos, care spune că luna de pe cer e de hârtie, că totul în lume e păcăleală, iluzie. Cu toții suntem îndrăgostiți de viață și de lume așa cum este, ca iluzie și invenție a noastră, și nu progresăm doar material, ci și cultural, o cultură frumoasă și a binelui în aparență, chiar dacă nu e prezentat vederii adevărul gol-goluț. E ca în Vrăjitorul din Oz și suntem fericiți să purtăm ochelari verzi, să construim din vise frumoase lumea ca pe un palat într-o singură noapte. Ideea generală a celor scrise mai sus eate că ne plac minciunile frumoase și utile și că suntem într-un club din care sunt excluși cei care nu înțeleg lumea, care nu au devenit încă oameni ”în toată firea”,adică prezenți în mai multe lucruri, creativi și înțelepți, cu înțelegere a vieții. Totuși, veți spune, oamenii de știință au creat bomba atomică… etc. Da, dar aceasta a fost legată de un conflict politic. Există ce e drept și minciuni sau lucruri nedrepte inventate care ne pot dezumaniza, chiar fără legătură cu politica, dar nu e nevoie să scriu eu aici despre acestea. Restul sunt în pare parte utile și duc, în ansamblu, la bunăstare, și chiar și arta e o iluzie și o minciună, pe alocuri mai frumoasă decât realitatea.

Și acum să luăm alt exemplu, al politicii. Voi continua mâine, mai am destul, dar voi termina mâine.

4.06.24.
Am promis ieri că voi termina ce aveam de scris, dar nu am avut cum, voi încerca mâine.

5.06.24
Și acum să luăm alt exemplu, al politicii. Nu cunosc nimic despre politică, am doar aversiune față de oglindirea politicii în ideile proștilor, față de bârfele politice în familie sau între proști, față de aberații și minciuni politice în mass-media sau ore în șir de discuții și comentarii, dueluri de opinii pe zeci de canale tv. Aceste lucruri nu îmi plac, dar recunosc că nu mă pricep la ele și că poate trebuie să continue să existe. Totuși poate că pot fi ameliorate. Am menționat acest lucru fiindcă, de-a lungul vieții mele, a existat o idee dominantă, poate chiar o obsesie, că politica înseamnă să știi să minți, că politicienii sunt mincinoși și hoți și chiar corupți. S-a accentuat mult lauda machiavelismului, oportunismului. Nu știu aproape nimic sigur, aceste idei le-am prins din zbor. Așadar un fel de apologie a minciunii. Astfel, poate chiar datorită acestor convingeri corecte sau nu despre politică, au existat unele gânduri ale altora în mintea mea, cu ideea că politica românească, și nu numai, este o minciună despre mine ! Nu văd cum ar putea fi acest lucru adevărat. Au spus asta în multe feluri, uneori au detaliat, de exemplu ideea că nu știu ce ”porc” politic a mințit despre mine și de aceea lumea mă omoară, ca să mențină respectul față de acel individ etc. Repet, nu am avut nicio legătură cu politica și e greșit să fiu omorâtă. Au spus același lucru și sub forma că ”puterea” politică se bazează pe minciunile despre mine, pe credințele greșite ale oamenilor despre mine și că, dacă ar ieși adevărul la lumină, ei ar ”pierde” totul și că vor să mă omoare pentru menținerea puterii politice – ba mai mult, au inventat ideea că și puterea politică din alte țări se bazează tot pe martiriul meu. Eu nu pot crede aceste lucruri, dar, dacă într-adevăr e necesar ca politica să se bazeze și ea pe minciuni (poate că nu e necesar întrutotul) – precum alte domenii de activitate – atunci consider că e complet imoral, rău, inutil și greșit să omori oameni fără vreun amestec în politică sau să minți și să ”sacrifici” oameni perfect buni, nevinovați, inteligenți, cum am fost eu de pildă. E poate aceptabil in extremis să minți, dar despre obiecte inanimate, animale, plante, lună și stele, poate cel mai acceptabil despre invenții ale minții omului, dar chiar să minți despre oameni concreți, despre indivizi curați și buni, nu e acceptabil! Eu am părerea că e rău chiar și să bârfești și să minți despre ”dame” și ”pițipoance” sau despre candidați politici – care oricum par a fi oameni sacrificați – dar, despre oameni complet buni și inteligenți, mi se pare a fi o crimă monstruoasă. Singura mea tangență cu politica a fost faptul că am fost întâmplător martor ocular la revoluția din 89, dar nu m-a interesat să povestesc cuiva și oricum eram aproape complet izolată încă din 84. Nu am conspirat, nu am discutat deloc politică, nu am avut credințe, opinii, idei sau interese politice, nu am ascultat ”șopârlița” decât accidental de vreo două ori, nu am nici cea mai mică vină că s-a întâmplat acea revoluție din 89 și că au murit oameni (inclusiv cuplul Ceaușescu) și am privit știrile la televizor numai de câteva ori toată viața, în afară de o singură perioadă, anume după tentativa mea de sinucidere.

Am scris mai sus despre faptul că religia valorizează, respectă, face apel la suferința celor inocenți și că, în ultimă instanță, chiar și răstignirea lui Hristos este parțial o crimă asupra unui țap ispășitor politic, dar chiar mai mult, a unui țap ispășitor la modul general, adică acel om nevinovat sacrificat pentru a satisface nemulțumirea din orice cauză a unei mulțimi. Așa cum apare în literatură. Eu nu disprețuiesc religia, am scris doar ceea ce știu toți cei inteligenți, ceea ce a fost și continuă să fie scris de nenumărate ori. Altfel, credința și modul de viață religios sunt chei de explicare, fructificare și transcendere a realității. Ele depind de opțiunea conștientă a omului, nu sunt impuse cu forța. Însă eu am fost asociată și comparată uneori cu Hristos încă de mică, datorită coincidenței de nume și paralelei dintre necazurile mele și cele ale Mântuitorului – lucru pe care l-am observat și eu. Totuși, normal că nu m-am crezut un om predestinat sau destinat sacrificării ca Miel religios. S-a întâmplat ceea ce se întâmplă mereu când un om inteligent e respins și lovit de familie și de societate – el înțelege, dar transcende dificultățile, ele devin etapă în formarea conștiinței, inteligenței sale și chiar trepte către o integrare cognitivă superioară – omul se formează pe sine, povestea despre religie cu toate detaliile ei este doar un apanaj al omului cultivat, civilizat, al intelectualului generic dintr-o anumită cultură. Aceasta am fost și eu, un intelectual, chiar dacă novice, nu am pretins că aș fi altceva niciodată. Suferințele legate de religie le-am depășit, le-am integrat, m-au ajutat să cresc ca om sau ca persoană, să înțeleg, să mă dezvolt. Au devenit parte integrantă a intelectului meu, ca și în cazul altor intelectuali. La fel e și politica de obicei, dar eu am refuzat să o asimilez, doar m-am detașat.

Așadar, povesteam că ei au intrat peste mintea mea cu sugestia să mint – respectiv să spun că adevărul despre viața mea nu a fost așa cum am povestit eu. Sau că am uitat o parte, sau că am uitat să scriu ceva. Bineînțeles că, treptat, o parte din amintiri s-au șters, dar lent, mai ales detalii de loc și timp sau aspecte insignifiante.

Altă parte a ideației lor e că ei mă omoară fiindcă am avut nenorocul să merg la revoluție în 89 - deși era evident că eram omorâtă sau evident dusă spre moarte cu mult rău și tortură încă din 84, plus pregătirea scenei din copilărie, dinainte de 13 ani. Unele gânduri din mintea mea, acum într-adevăr mai rare, spun că sunt omorâtă fiindcă am spus adevărul despre revoluție (?!) - bine dar, întreb eu, de unde știu ei că era adevărul ceea ce spun eu și nu ceea ce spun alții? Și de ce vor ei să mor eu și ei să rămână în viață, chiar dacă știu sau sunt în posesia aceluiași adevăr? Cu ce sunt ei mai buni decât mine, de unde știu ei sigur asta? Ei au voie să știe și eu trebuie să mor?! Cu ce îi deranjează viața mea? Vă asigur că am fost mereu binele și ceva frumos și pacific - vă rog să citiți tot ce am scris în afara poveștii despre viața mea și veți vedea că am fost un om luminos și delicat și bun, chiar fericit prin armonia sufletească și bucuria de a fi - și inteligentă. Ei spun că nu vor să rămână doar ei în posesia adevărului, dar vor să mor, fiindcă eu, spre deosebire de ei, am spus adevărul despre revoluție în mod public, în timp ce ei mint în mod public mereu. Mi se pare extrem de stupid și absurd și monstruos - cred că vă dați seama că eu am spus adevărul fără să realizez că era ceva periculos. Nu am intenționat nimic rău, nici asupra mea. Dar era vorba de o crimă hidoasă și oribilă asupra unui om nevinovat și absolut sigur m-ar fi otrăvit în continuare și m-ar fi omorât. Deși încă nu scrisesem despre viața mea. M-au torturat monstruos zi de zi și mi-au dat impresia - și prin unele cuvinte - că mă torturau ca să spun tot ce știam. Apoi, dacă e un circ politic în care toți mint și toți sau aproape toți știu adevărul, de ce să omoare ei un om nevinovat degeaba? Apoi, valoarea unui om bun și inteligent și complet nevinovat este mai mare - pe termen lung - decât nu știu ce adevăr minuscul despre câteva ore de manifestație stradală. Adevăr care între timp s-a șters, nu mai este limpede. Pentru mine a fost oricum o experiență traumatizantă fiindcă a fost periculos, foarte periculos, credeam eu atunci. Eu am obosit mult atunci și am suferit fizic și chiar și psihic. Etc. Atunci lucrurile nu puteau fi deloc controlate de mine și chiar îmi pierdusem parțial autocontrolul și eram foarte tânără.

Nu voi minți nici asupra acestui lucru, dar îmi cer iertare dacă faptul că am povestit despre acel lucru care s-a întâmplat cu peste 30 de ani în urmă v-a supărat. S-a întâmplat fără intenție rea. Eu nu cred că acest lucru a dăunat - mai degrabă a dăunat faptul că am fost lovită zilnic fără niciun rost. Acum sunt unii care spun că altă parte a adevărului i-a deranjat, nu aceea. Nu știu, nu cunosc - e același lucru din punctul meu de vedere, rămâne valabil ce am explicat mai sus.

6.06.24
Continuu acum cu partea principală. Persoana care a intrat în gândurile mele era destul de neobrăzată și îmi spunea, acum câteva zile pentru prima oară, că, în cazul în care aș înțelege că trebuie să mint, ei ar fi generoși cu mine, mi-ar oferi recompensă, adică viața mi-ar fi cruțată, ei ar arăta clemență, nu aș mai fi torturată sau otrăvită și aș avea tot ce îmi pot dori (sau tot ce e necesar). Probabil și faptul că oamenii m-ar accepta oarecum după atâtea zeci de ani, dacă eu aș inventa câteva minciuni despre mine și nu aș mai susține că nu am greșit nimic. Fiindcă mi s-a făcut prea mult rău, spuneau ei mereu, și ei nu pot justifica acest lucru. În trecut nu mi-au promis niciodată nimic în schimbul minciunii – iar de tăcut, am tăcut mereu, nu m-am plâns mult și nu aveam cui și eram tânără și aveam încă multe speranțe de reușită și dreptate. La un moment dat însă, torturile au devenit aproape continue, izolarea și nedreptatea mnstruoase și otrava zilnică… plus multe lovituri mărunte. Și ei mereu intrau în gândul meu, vorbindu-mi că trebuie să mă distrugă și să mă omoare și să ascundă tot adevărul despre mine. Eu nu voi face așa ceva – să mint – căci minciuna despre sine tot minciună este și tot ceva rău, la fel cum sinuciderea este tot un păcat și un lucru rău oricum. Când am sărit pe geam eram prea tânără și am crezut că voi evita să înnebunesc și să ajung precum ceilalți care mă loveau incomprehensibil – adică să ajung o marionetă inconștientă în mâinile unor oameni răi care vor face, eventual, rău monstruos și de neînțeles, cum mi-au făcut și mie, altei fete tinere inteligente, pure și cu gîndul bun și frumos. Suicidul, chiar dacă e altruist, tot o greșeală este – individul lovește astfel în tot ceea ce era legat psihic sau psihologic de propria sa viață. Nu am fost un om răzbunător și nu aș fi făcut așa ceva, dacă înțelegeam mai bine situația atunci. Oamenii m-au lovit întreaga viață și prin minciuna lor și eu nu am mințit deloc, în afară de câteva minciuni complet inofensive, insignifiante, în glumă sau din neatenție, necunoaștere, oboseală sau necesitate, adică pentru a evita răul pentru alții. Desigur că sunt conștientă de mult timp că suicidul, chiar și altruist, e ceva rău – dar poate că alți oameni nu judecă chiar așa drastic, adică pentru orice caz, și eu nu vreau să polemizez cu nimeni, poate că nu am înțeles eu perfect.

Cred cu tărie că minciuna sau invențiile despre sine sunt ceva rău din punct de vedere moral și la fel ar fi și în cazul meu, nu sunt o excepție nici în acest sens. E același principiu moral – dacă aș minți aș dăuna mie însămi, ceea ce e greșit, dar și altora poate, minciuna este periculoasă, favorizează aproape mereu răul, nu binele – în afara minciunilor nevinovate, rare, care ajută și fac bine în mod inofensiv. Dar eu, dacă spun adevărul și deci nu iau răul asupra mea, nu pot dăuna nimănui. Ce rău credeți că poate face adevărul curat ? Unii spun că e vorba de viața mamei mele, care a fost ceva monstruos de rău cu mine și, dacă eu spun adevărul, oamenii o vor omorî. Este o elucubrație cred eu. Eu nu doresc și nu am dorit moartea nimănui și omorârea unui om e ceva rău oricum și foarte rar e justificată – sau niciodată, cum spun cele 10 porunci. În plus, dacă ar fi întreg adevărul, ar fi un sentiment de pace și bine moral, de respect reciproc, de liniște și înțelegere a vieții cu toate ale ei. Adevărul complet nu ar duce la omorârea mamei, căci oamenii ar ști ce e binele și ar ține poate un pic la mine sau m-ar respecta, și, oricât rău mi-a făcut mama, ei nu ar vrea să mă lovească prin moartea ei, singurul om care m-a ajutat și mă poate ajuta, singura care vorbește puțin cu mine etc. Eu am și handicap motor (sunt șchioapă) și mama m-a ajutat cu anumite drumuri în oraș adesea. Totodată și eu și mama suntem femei sărace și ne ajutăm financiar în mod reciproc. Teoretic și eu sunt proprietară și am o micuță pensie și o sumă de bani la bancă. Dacă oamenii ar fi vrut să mă accepte, atunci m-ar fi acceptat în timpul vieții mamei, în caz că murea ea prima. Invers, dacă mint despre mine, dacă iau vina asupra mea, ca Hristos, pot dăuna mie și ei, dar și altora, și totodată încalc acel prinicipiu moral general – dacă lumea ar fi fost ca mine și s-ar fi gândit că e ceva grav să minți despre un om bun și nevinovat, atunci nu s-ar fi întâmplat multe lucruri rele. Minciunile sunt legate de corupere, de lanțuri diverse ale slăbiciunilor și pot duce la distrugerea valorilor reale. Răul, cred că am înțeles corect, a fost în cazul meu fiindcă ei au lovit în mine, inclusiv prin izolare completă zeci de ani – dar acum, după 40 de ani, m-am obișnuit și cu izolarea. Știu că minciuna duce la rău și nu mint din principiu și tot așa nu aș minți nici despre alt om bun și nevinovat, nu aș suporta să știu că va trece prin ceea ce am trecut eu – și nu aș arunca asupra altuia povara necazurilor mele.

Și totuși, poate că oamenii nu au mințit despre mine – cu cât stau să mă gândesc mai mult, îmi dau seama că nu am dovezi clare despre cine și ce a mințit despre mine. Oricum eu nu aș fi mințit așa cum spun ei că vor să mint eu, în primul rând fiindcă nici nu știu cine sunt ei, nu știu ce folos ar avea să mint și de unde să știu eu că ei au dreptate și ce anume vor ei să mint?! Este adevărat că am fost hăituită și vânată în blocuri de locuințe, otrăvită în apartamentele unde am stat – dar asta nu dovedește că unii mințeau și nici ce mințeau. Familia m-a nedreptățit și m-a respins și m-a torturat, dar nici din asta nu rezultă că mințeau și ce mințeau în mod exact. Ar fi un singur amănunt bizar – modul în care m-au tratat oamenii necunoscuți pe străzi - în special tinerii și copiii - pare a fi evident că au fost mânați de minciuni sau bârfe fără temei, posibil cu ideea că sunt ceva rău, respectiv nebună, dar probabil că ei nu au o idee clară despre acest lucru, cum am mai explicat. Ei cred orbește că trebuie să mă lovească, să mă respingă, să mă omoare. Este posibil ca oamenii să creadă chiar că eu am delirat restul lucrurilor, în afara modului în care ei mă lovesc zilnic, dar totul e adevărat. Poate că oamenii numai asta cred despre mine, că sunt nebună, și eventual faptul că trebuie să mă respingă și să mă omoare din această cauză, iar restul ideilor despre mine, în afară de ceea ce am povestit eu, pot fi doar minciuni inventate de cei care mă lovesc zilnic.

Un ultim aspect pe care îl enunț din nou e că e absurd să comiți o crimă monstruoasă, să torturezi și să omori un om nevinovat, fiindcă despre asta e vorba (poate că nu ați înțeles), mai ales dacă este vorba de o greșeală din trecut a altor oameni. Poate că ei nu sunt vinovați grav, poate că pur și simplu au greșit, deci este ceva pardonabil și de înțeles. Greșelile pot fi îndreptate. Ei ar putea să adopte altă atitudine și conduită. Poate că nu e vorba de o crimă voluntară, gravă, cu circumstanțe agravante, ci doar de o greșeală, datorată lipsei de informații sau dezinformării. Deci putea fi adevărul și nu m-ar mai fi omorât sau lovit așa mult. Acesta e un alt motiv pentru care nu mint, încă mai am speranțe de normalitate. Ei spun mereu că mi-au făcut prea mult rău și de aceea toți vor să mor. Și că eu am fost ”prea nevinovată” (din nou ca în religie, ca în rugăciuni, aici fiind vorba de paralela cu Fecioara Maria, pe care nu am mai detailat-o). Sau afirmă că tinerii nu pot învăța nimic bun dacă e adevărul expus, fiindcă cei răi și mincinoși au obținut tot ce au vrut și cei buni și care nu au mințit au fost distruși și omorâți. Dar lucrurile acestea nu contează, sunt irelevante și greșit gândite. De fapt, repet, adevărul nu poate face rău, dacă e complet și clar. Dacă a fost vorba doar de o greșeală și nu de o pre-meditare monstruoasă, atunci nu e ceva grav, prezentul contează mai mult ca trecutul. Ei spun că oamenii sunt foarte mândri și nu vor să recunoască că au greșit - dar e absurd, poate că nu sunt ei de vină și poate că au greșit fără intenții rele, poate că nu au înțeles că e vorba de nedreptate și crimă gravă și nu e vina lor dacă sunt mai proști sau mai proști decât mine și nu aveau nici măcar de unde să mă cunoască pe mine.

Un punct final este că eu am gândit, posibil corect, că, dacă mint sau mințim în astfel de caz, se creează condiții ca aceste lucruri rele să se repete, ceea ce nimeni nu și-ar dori în mod lucid, fiind vorba de foarte multă suferință a unui om nevinovat și totodată rău și în viața altora prin suferința îndurată de victimă.

Totuși ei spun că nu e posibil ca oamenii să înțeleagă, fiindcă e vorba de niște ”porci” politici care au mințit întreaga lume despre mine și care mă omoară fiindcă nu vor să renunțe la putere. Iar eu nu pot înțelege așa ceva.

7.06.24
Ei au inventat multe minciuni și aberații, dar nu știu câte dintre ele sunt prezente cu adevărat în mintea altor oameni, în ideile lor despre mine. Au inventat deliruri felurite, probabil ca să dea impresia că eu le-am inventat și că eu cred acele aberații. Nu e așa.
Am explicat clar acele deliruri și, pe de altă parte, am explicat și ce cred eu de fapt, cum mă distanțez de ele. Sau cum gândesc. Iată, de exemplu, un alt delir din zilele trecute - delirul trezirii - ei spun că oamenii cred că o parte din ei au trăit mai multe vieți sau sute de ani, dar au fost treji în mod intermitent, că ei se trezesc din când în când, iar în rest sunt adormiți și fără conștiință sau gândire proprie, că ei sunt adică un fel de păpuși care funcționează la cheie sau cu baterie și unii sunt nebuni și fac lucruri rele atunci când se trezesc, temându-se să nu adoarmă din nou. Din cauza acestui delir ei spun uneori că toți vor să mă adoarmă - deși am fost numai binele, dar ei cred altceva - și unii întreabă uneori când mă voi trezi, sau spun că eu nu mă voi trezi niciodată etc. În realitate, spun ei, eu nu am cum să mă trezesc, fiindcă sunt copil și nu am mai trăit alte vieți sau mult timp, precum ceilalți. În plus, am fost un om treaz, adică lucid în permanență, înțelegând lumea treptat. Oricum, eu prefer să folosesc termenul de configurație psihică, fiindu-mi clar că omul se adaptează psihic la realitate și evoluează în mijlocul unei rețele sau configurații sociale și naturale, rețea alcătuită din oameni sau conținuturi psihice omenești, mediu natural și produse psihice proprii sau apropriate – idei și sentimente - ca un păianjen stăpân pe plasa sa. Cei doi termeni ai relației - omul și configurația sa - sunt prezenți simultan atunci când individul este viu și autonom ca rațiune și voință (sau treaz, cum ar spune ei). Ca să folosesc cuvintele lui Constantin Noica, omul ”devine întru ființă” în mod continuu - iar configurația proprie influențează întregul psihism al lumii, uneori e mai simplu să fie echilibrată cu restul lumii, e mai adecvată, are forță integrativă și comprehensivă mai mare, alteori menținerea homeostaziei e mai dificilă și pot apărea disrupții. Produsele culturale, inclusiv religia, au, după cum se știe, un rol integrativ și de stabilizare a rețelelor neurolingvistice. Mulți oameni repetă astfel istoriile din cărți fără să fie conștienți de aceasta și fără să le poată controla. Pentru unii cultura este ca o ”închisoare”, dar adevărații creatori de cultură știu și înțeleg rostul poveștilor pentru copii și pentru oameni mari, faptul că altfel societatea ar fi doar haos steril și distrugere. Numai prin enculturație putem fi fericiți și devenim oameni integri. La un anumit nivel de semnificație, cultura nu minte deloc.

21.06.24
Iată că din nou, din proprie inițiativă, reiau o anumită explicație mai veche. Probabil că ați înțeles că eu am încercat să vă îndrept greșeala cu bunăvoință și gândul bun, cu blândețe și iertare. În niciun caz nu m-aș fi ”răzbunat”, am avut o educație foarte strictă în acest sens – pot explica totul – dar am fost probabil un om bun din naștere și nu aș fi făcut răul – absolut niciodată nu am dorit răul cuiva și ar fi fost imposibil acest lucru. Totuși am scris absolut tot adevărul despre mine, și cred că nu am greșit că am făcut acest lucru. Am mai explicat că, în cazul în care nu vă răzgândiți și chiar sunt omorâtă, se creează premise ca această tragedie să se repete – ceea ce nu este de dorit, din câte îmi dau eu seama. Este periculos și pentru restul lumii, nu doar pentru victimă. Mi s-a spus de nenumărate ori că oamenii mă consideră căcat și de aceea nu îi pasă nimănui că sunt torturată și complet izolată și omorâtă chiar. Poate că nu e așa, vă rog să reconsiderați opinia dvs., de fapt nu puteați avea vreo opinie despre mine, fiindcă am fost efectiv izolată de la 13 ani. Este adevărat că nu am reușit să învăț o meserie, dar propriu-zis nu am avut acest drept, probabil că, dacă eram respectată, dacă nu eram torturată și eram un pic acceptată, cu drepturi cu tot, aș fi reușit acest lucru.

Ei spun că mama e un om monstruos, dar a mințit și minte în așa fel, încât toți o cred și mă învinovățesc pe mine. Nu știu la ce se referă acești oameni. Ei spun și că familia mea e o familie de... și de asemenea minte de îngheață apele și mă omoară. Eu nu am gândit așa ceva despre ei, nu aș fi avut niciun interes, nu puteam ajunge să gândesc așa ceva, eu depind de familie și de oameni, nu ei de mine – dar și ei, ca și restul lumii, m-au izolat de mult timp sau nu m-au acceptat, în afara relației cu mama, care a fost într-adevăr o relație cu multe probleme.

Ideea generală e deci că oamenii mă omoară și cred răul despre mine și din cauza minciunilor familiei mele – eu nu pot înțelege așa ceva, cum adică au mințit despre mine? Pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată nimic, pe ei de ce îi întreabă și le dau astfel ocazia să mintă? Ei au spus că eu am fost judecată și condamnată și că familia mea a mințit în acest context. Eu nu am greșit nimic și nu aveam cum să fiu acuzată. Ori e crimă, ori eroare de evaluare/judecată, ceea ce se poate întâmpla, și atunci tot un fel de crimă este, dacă eroarea nu e îndreptată. Tot ceea ce am povestit despre familia mea e adevărul în cele mai mici detalii – citiți încă o dată și veți înțelege ideile mele despre adevăr. În cazul acesta, al meu, eu am fost obligată să spun adevărul tot, ceea ce am și făcut. Am fost aproape surprinsă de ideea că proștii cred că eu am mințit despre familia mea, din cauză că eu eram judecată și deci e logic că am vrut să dau vina pe ei, să îi acuz pe ei. Nu înțeleg la ce se referă. Orice om inteligent care ar fi stat puțin de vorbă cu mine sau m-ar fi cunoscut cât de puțin, cred că ar fi înțeles că nu aveam cum să mint, congenital. Și în plus eu nici nu aveam cea mai mică cunoștință sau bănuială că eram judecată, deci nu puteam minți în acest scop, al apărării mele. Nu aș fi făcut așa ceva în mod cert, oricât aș fi fost torturată, minciuna și răul asupra unui om nevinovat îmi repugnă – nu aș fi mai fost om. Minciunile duc la morți de oameni nevinovați, nu adevărul. Dacă oamenii ar fi înțeles adevărul despre mine, poate că nu m-ar fi omorât. Și totodată nu mi-ar fi persecutat sau lovit sau omorât rudele, eu neavând pe nimeni altcineva pe lume. Am fost opusul individului care pârăște pe cei care îi fac rău – era evident aceasta - fiindcă am avut multă încredere în ceea ce e bun în societate și în mine însămi. Dar sunt situații în care adevărul trebuie spus, pentru a evita ceva și mai rău chiar, nu doar pentru propria persoană. Am fost un copil foarte cuminte și bun și inteligent, nu știu de ce familia m-a respins de mică și a intenționat să mă izoleze și să mă închidă la psihiatrie. Învățam bine și luam note mari. Am primit un fel de amenințări indirecte încă de când eram mică. Am fost numai binele față de toți oamenii întâlniți atât cât am putut și am ținut mult la familie și la oameni în general. Repet, nu știu din ce motiv, mama m-a chinuit de mică și mi-a spus chiar că mă va omorî chiar și că, dacă părinții vor să își omoare copilul, societatea e mereu de partea lor, ceea ce am constatat și eu privind martiriul meu ca pe un experiment – dar încă sper că vă veți răzgândi și nu mă veți omorî, că, eventual, mă veți chiar accepta puțin. Acest experiment e repetabil, riscă din păcate să se repete, dacă nu îl contraziceți prin rațiune și adevăr și dreptate, nu prin răzbunare. Mama spunea că pe ea o vor crede toți, fiindcă ea e diplomată și știe să mintă, dar eu sunt un căcat și nimeni nu mă va crede. Mama a fost un om extrem de rău și violent cu mine, ca și tata, și mă bătea și țipa la mine ore în șir fără niciun motiv, chiar fără să o provoc – după care mă pupa cu forța și își cerea chiar iertare, deși, de obicei, nu țineam supărare, și foarte repede deci, în câteva minute, își revenea brusc și se făcea că nimic rău nu s-a întâmplat. Poate în acest mod îi păcălea pe alții – eu nu știu, nu am avut astfel de bănuieli și nu m-am gândit niciodată atunci că cineva ne auzea sau ne vedea eventual, dar numai din când în când, când mama părea normală și bună cu mine.

Astfel am scris din nou – în contextul izolării mele forțate din 84, în contextul în care sunt unele persoane care intră în gândurile mele cu ideea că toți cred că sunt nebună sau că proștii nu au înțeles că ceilalți intelectuali m-au respins folosindu-se de minciuna să sunt ”nebună” și deci ceva rău sau un ”căcat” lipsit de valoare. Eu cred și acum că nu e așa, că e greșit să fiu omorâtă – e adevărat că am o tulburare psihică datorată a ceea ce ei numesc f_t, ceva ce eu nu cunosc ce este sau cum se produce, ceva ce alții au făcut intenționat, din rea voință asupra mea fără să îi provoc și astfel depind de medicamente psihiatrice pe care le iau de mult, dar nu am fost niciodată nebună în sensul de a delira și aproape tot timpul am fost lucidă, cu rațiune corectă, normală, inteligentă etc. Aș fi putut învăța chiar să fiu utilă și oricum oamenii inteligenți sunt utili, chiar dacă scriu doar poezii proaste și necitite de alții – sunt inteligenți și utili în mod indirect, implicit, prin intelectul lor, care reprezintă pace și bunătate și alte valori, stabilitate sau alte lucruri utile, chiar dacă ei nu au loc de muncă, fiindcă oricum se află în relație indirectă cu întreaga viață psihică a restului lumii.

Acum ei spun că tot ce spun eu e adevărul, dar eu nu știu ce minciuni crede poporul despre mine și familia mea și astfel nu am idee cum să le combat.??? Oare? Ce?
Alții spun - după cum știți - că există un anumit gen de "idioți" care cred fără să știe nimic cert că astfel de lucruri cum am povestit eu nu se pot întâmpla, fiindcă sunt rele, prea groaznice, par aberații și incredibile, ei cred că ele nu se pot întâmpla oamenilor ca mine, deși ei nu știu nimic despre mine - dar par să creadă aberațiile medicilor că aș fi nebună și că ceea ce am scris e minciună sau delir, fabulație, confabulație etc. Acest gen de oameni cred că nebunii sunt un anumit gen ”mărginit” și cumsecade de oameni, așa cum de exemplu și-a jucat rolul că ar fi fosta mea colegă de bancă, care a suferit și ea internări psihiatrice. Nu știu cu certitudine dacă rolul jucat de ea este intenționat sau eventual o reacție inconștientă a unui om naiv și chinuit, fiindcă așa vrea lumea ca el să fie. Poate că nu se preface, poate e adevărul, dar ea fusese totuși inteligentă - poate minte... cu un anumit scop... poate au obligat-o sau poate nu... Ea fusese crescută în copilăria mică în Iran și apoi visase să emigreze în SUA; așa spunea ea - cine știe ce s-o fi întâmplat...

Mai adineaori m-au lovit ne-cazurile iar în cap și în ochi puternic, profitând de căldură - ei spun că e vorba de o guvernare tiranică, fapt pentru care toți mint despre mine și toți vor să mor - adică tiranii vor să mor prin intermediul celorlalți? - e a treia vară caniculară la rând, din câte țin eu minte, aparent cu scopul de a mă omorî, așa cum l-au omorât și pe tata - indiferent câți alții mor sau ce se întâmplă cu vegetația și solul, fiindcă ei nu suportă ideea adevărului și preferă să moară toți decât să trăiesc eu sau să fie adevărul acceptat - numai că, spun ei, nici acum nu au reușit încă să îmi doboare capul, deși m-au izolat complet de mică și chiar locuiesc într-o zonă cu mai puțini oameni, cu mama, care și ea mă lovește mereu. În ultimele zile ochii m-au durut mult și multe ore zilnic - e păcat că unii spun că mă omoară și că toți vor asta, poate că e chiar adevărul, poate îi veți convinge de ce e bun - am fost mereu binele și ceva frumos și nu trebuie să fiu omorâtă fiindcă am suferit prea mult, cum spun mulți, eu am rămas sigur aceeași, ceva bun și putea ieși ceva foarte frumos și util din toată povestea, e păcat, gândiți-vă logic... Eu continuu să cred că contează și gândurile bune și atitudinile frumoase și luminoase și blândețea și iertarea și cred că vă dați seama că așa am fost de mică; eu nu sunt de acord cu ideea că numai cei buni mor tineri și că chiar trebuie sau e normal să fie sacrificați sau să moară, eu cu adevărat am fost un om drept și nu aș fi părăsit pe nimeni la greu niciodată, nu aș fi mințit despre alți oameni buni nici sub tortură. Este sigur nevoie și de bunătate și nu e căcat, e nevoie și de oameni puri, cum am fost eu mereu, chiar dacă ceilalți m-au înghiontit și dat deoparte mereu – dar la nevoie toți apelează și îi caută pe cei ca mine și toți au nevoie de milă și alinare.

Azi am mers la Lidl, era răcoare dar apoi m-a lovit ceva fizic și s-a făcut iar caniculă - pe drum mi-era sete și am vrut să iau apă de la un magazin din cele cu ușă pe care scrie ”sunați la ușă” și două femei mi-au spus să nu sun pentru apă, dar mie mi-era sete rău și aveam drum în față și nu știam ce vor cu mine și ele m-au prins chiar de umeri în mod ciudat și am aflat apoi de la vânzător, care a venit totuși, că eu deja sunasem, că îi murise un ginere sau așa ceva - dar era ilogic, eu deja sunasem și era biletul în ușă și lumină înăuntru și oricum veneau și ele... nu aveam cum ghici.

Azi a fost serbarea școlară de sfârșit de an, a fost o surpriză pentru mine - am văzut fete și băieți gătiți și fericiți și cu flori, și mașinile umpleau strada școlii și cea principală, ca și cu alte ocazii - ei spuneau că școala aceasta e școală de elită și căutată de mulți fiindcă a fost școala mea și fiindcă eu locuiesc aici, dar probabil că e din cauză că așa e obiceiul în ultimii ani, nu era așa când eram copil - copiii sunt în școli și familiile așteaptă în cozi mari de mașini pe stradă, am mai văzut la fel și când am fost la dentist, în cartierul Andronache --- în caz că nu se strângeau ca să mă lovească... cum au făcut și asta adesea.

Cineva spune în engleză în gândul meu că toți apără minciunile fiindcă foarte mulți/toți au mințit și toți țin la ”spatele” lor și, dacă ar spune adevărul, oricum ar pierde puterea sau chiar mai mult, fiindcă oamenii ar înțelege că au fost mințiți și deci oricum nu m-ar putea ajuta. Și eu sunt convinsă că poate toți sau oricum foarte mulți doar au greșit și numai câțiva au fost imorali, au vrut să-mi facă răul și au mințit intenționat pentru interesul lor personal sau chiar de grup. Vă mai amintiți când erați copii și încă treji moralicește și înțeleseserăți din cărți că toate crimele și ura sunt doar rodul unor greșeli stupide și neînțelegerii adevărului? Deși eu am scris de mult timp clar și repetat tot adevărul și tot ce e frumos și bun, totuși nu v-ați trezit încă. Poate fiindcă mulți spun că lumea nu vrea să renunțe încă la politică și au fost multe minciuni ale politicienilor despre mine? Nu cred, nu știu. Poate că poate exista o politică care să renunțe la minciuna despre mine, în caz că era bazată pe asta, dar eu nu pot crede așa ceva. Ei spun, evident delirant, că nu doar politica ar trebui să dispară, ci și religia - ceea ce e evident neadevărat, chiar dacă unii oameni răi sau din greșeală, fără să fie vinovați, au mințit despre mine - se spune că extrem de mulți oameni au suferit în istorie persecuții, inclusiv religioase, sau pentru credința dreaptă. Bineînțeles că nu e deloc nevoie să dispară religia și că poate continua să existe credința luminată în Dumnezeu și Fiul Său și Duhul Sfânt ca în crezul creștinesc. E greșită ideea că eu sunt ceva rău ”în religie”. Eu nu reprezint un simbol religios iar religia în sine nu e ceva rău, practicată cu moderație. Despre politică am îndoieli, dar poate că e ceva necesar, ce nu poate fi înlăturat.

Iar vorbe în engleză că ei nu înțeleg de ce, atunci când sunt lovită, eu cresc în putere, mă întăresc, devin mai mare – eu răspund că e o reacție parțial inconștientă și normală a psihicului și întregului organism, ceva normal și cunoscut în biologie de secole – e firesc să existe supra-compensare în condiții de stres. Totodată îmi amintesc și eu că am înțeles anumite lucruri, că am progresat în cunoaștere și înțelegere a lumii în ”general” (fără vreo aluzie la armate) datorită acestor lovituri mai puternice uneori ale lor. Ei spun atunci că ”ea nu atacă niciodată, ea numai reacționează”, ca și cum descriu ironic conduita mea în fața ”atacului” din partea lor. Eu răspund – ”bine, dar sunt om, nu animal”, fiindcă ei neagă umanitatea, voința mea, ca și cum ar judeca în stil behavorist sau biologizant ”psihologia” victimei și călăului. El adaugă că asta cred proștii despre mine, să încerc să mă lupt cu ideea asta – că sunt astfel de nebună. Eu spun că până și Hristos probabil nu a căzut sub bici și povara crucii încă de la primii pași, de la primele lovituri și probabil că la început s-a întărit. Cum adică să atac? (Abia acum, când scriu acestea toate, îmi dau seama că cineva aparent mă consideră simbol politic, ca și cum aș reprezenta ceva politic.) Eu nu sunt gladiator și nu joc niciun joc. Tot așa și primii creștini au preferat să nu lupte, ca să învingă ceva bun, o idee, o utopie a binelui – erau oameni, nu mașini sau instrumente ale politicii, și nici eu nu sunt așa un lucru. Ei nu erau gladiatori și au fost, se spune, omorâți adesea de fiare sălbatice - și oricum erau legați de frânghii și unii de alții, con-damnați și nu puteau lupta. Întâmplător locuiesc în apropierea pădurii Andronache – ceea ce amintește de o civilizație apusă, precreștină, de necazurile mele în lupta cu barbaria inexplicabilă a oamenilor proști sau tineri, dar și de Titus Andronicus și de caricaturistul Andronic dintr-o altă epocă.
Așadar, omul posedă un tip aparte de adaptare prin învățare, deși ea există la multe tipuri de organism - dar la om e vorba intelectualizare specifică accentuată, prin limbajuri și simboluri, astfel încât individul descoperă și pune în funcțiune noi modalități de răspuns la stres, ceea ce îl face mai puternic și mai înțelept în fața neajunsurilor psihosociale, bolii și bătrâneții.