3.06.24
Unii spun că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mint, adică să spun că nu e adevărat ceea ce am scris. Sau să inventez alte povești. Normal că nu voi face așa ceva, e absurd - de ce? Cred că adevărul e mai bun și că oamenii nu trebuie să mă omoare. Nu am greșit nimic. Ei spun că toți au fost ”îndobitociți” despre mine - posibil, dar eu nu am cum să îi fac să devină buni sau să înțeleagă adevărul despre mine – spun doar că e greșit să omoare. Ei spun mereu că poporul nu va înțelege niciodată. Și acum ideea e că trebuie să mint.
Aceasta e o idee nouă - faptul că ei vor ca eu să ”mărturisesc”, deși nu am greșit nimic și am fost obligată să spun corect întregul adevăr despre viața mea. Nu lipsește nimic și chiar am fost binele mereu - eu nu pot crede că oamenii vor să mor sau că ei nu pot crede adevărul, așa cum mi se spune mereu. Dacă e așa, oricum cred că e mai bine și normal să nu mint, să rămână adevărul, nu minciuna, căci numai minciuna duce la rău - adevărul niciodată - adevărul poate eventual distruge ceva rău, dar niciodată binele. Eu am fost numai binele, dar absolut sigur ei mă lovesc și mă distrug numai prin minciuni.

Ei spun abia acum prima oară că mi se cere să mint, fiindcă poporul nu vrea să (se) recunoască adevărul că au greșit asupra mea. Ei spun că eu trebuie să iau vina asupra mea, pentru ca ei să nu apară într-o lumină rea. Ce vină? întreb eu. Vina că au greșit la adresa ta (!), spun ei. În cele ce urmează voi explica cum am gândit eu și de ce refuz și acum să mint și dvs. veți judeca dacă am dreptate sau nu.

Este oricum ceva rău, ceva imoral și greșit să minți și să iei asupra ta vina altor persoane. Dintr-un motiv sau altul, Dumnezeul creștin își trimite Fiul pe pământ ca să ia asupra sa vina creștinilor, să moară, să învie și să se înalțe la ceruri. Similitudini cu viața sau destinul meu sunt multe și astfel se explică și faptul că devine patognomic, psihopatologic și chiar marcă a bolii psihice asumarea vinii altora – adică se povestește că anumiți bolnavi psihic își asumă rolul lui Isus – ceea ce e evident că oamenii inteligenți nu fac. Era evident că Hristos nu era legat de politică, dar e scris în Biblie că este acuzat și judecat la Ierusalim, din cauza unor bănuieli de vină politică (că ar fi intenționat să fie rege, lider al iudeilor, care se aflau sub dominația Imperiului Roman) și din această cauză este condamnat de popor la moarte. Se pare că poporul era manipulat totuși de anumiți lideri corupți, fiindcă altfel pare ciudat că poporul vrea să piardă un om care i-a vindecat și hrănit și care ar fi fost eventual pericol pentru ocupanți sau pentru corupția politică, fiindcă proștii, de regulă, nu vor aceste lucruri. Ca principiu, dar nu totdeauna în cazuri particulare. Se pare că poporul îl condamnă pe Isus fără să știe ce era El. Astfel, Isus ia asupra sa vina oamenilor și îl conjură pe Tatăl Său să îi ierte pe oameni, fiindcă nu știu ce fac – deci sunt nevinovați din neștiință. Este clar că Isus a avut în parte rolul unui țap ispășitor politic, ceea ce mereu au spus unii că am fost eu. După cum mi s-a și spus, oamenii au vrut ca eu să joc rolul Mielului, dar eu am refuzat și refuz acest lucru. Eu nu pot condamna dogma religiei creștine, dar regret faptul că ea a dus la fapte regretabile pe care toată lumea le-a condamnat, cum ar fi cruciade, genociduri, pogromuri, războaie, ba chiar liderii religioși și-au asumat roluri politice și au justificat prin credința în Dumnezeu și Fiul său nevinovat necesitatea războaielor. Apreciez și respect faptul că biserica și viața religioasă au sprijinit uneori fapte caritabile și dezvoltarea culturii și artelor, a educației, a valorilor pozitive ale umanității – milă, bunătate, dreptate, iertare, pace, blândețe, iubire, solidaritate întru bine, echilibru și disciplină – uneori și prin practicarea anumitor ritualuri inofensive. Dar critic cultura exagerată a moaștelor, idealizarea dezgustătoare a suferinței și martiriului, de parcă aceasta ar fi unica finalitate a religiei, anume maltratarea celor nevinovați, cel mai ades omorârea lor, și apoi sanctificarea lor și purtarea pe sus a relicvelor obținute. Nu este sau cel puțin nu mai este necesar să torturăm și să omorâm ca să ne rugăm chipurile de iertare la spiritul imaterial al celor omorâți. Nu cred că, în prezent, poporul sau proștii au nevoie de alți țapi ispășitori politici, cum a fost poate și Isus, sau alți sfinți, pe care să îi adore religios după ani și ani. Cred că există deja destulă maturitate pentru ca nevoia de religie și religiozitate să nu facă apel la cruzime și nedreptate inutilă, ci la bine și rațiune clară. Minunea sunt viața și dragostea de oameni, nu revelația sau supraviețuirea spirituală a celor mutilați și persecutați. Nu sunt deci decât pe jumătate creștină, dar un om bun, și nu pot accepta ideea că e necesar să existe suferință multă a celor nevinovați pentru ca oamenii să fie ”mântuiți” – ce înțelegeți dvs. prin mântuire? Logic, ce? Mântuirea de rău, spun unii – bine, dar despre ce rău e vorba? În cazul lui Hristos, se pare că el lua asupra sa vina unor oameni răi ca să nu fie ei pedepsiți sau acuzați, sau ca să o ducă ei mai bine, să aibă avere și putere mai mare – vă întreb deci: este bine aceasta? Este moral? Moral înseamnă ceva care este bine și drept cumpănit, cu o cunoaștere corectă a binelui și răului. Acum vă întreb iar: este moral să iau eu nu știu ce vină asupra mea? Este necesar? Căci necesitatea, cred unii, e altceva decât moralitatea. Necesitatea e înțeleasă de ei cu sensul de utilitate și principiu practic, pragmatic. Ei spun că acea nu știu ce vină poate fi orice, fiindcă toți așteaptă ca eu să inventez orice lucruri rele gândite sau făcute de mine, ca să fie justificate atitudinea lor și răul pe care mi l-au făcut oamenii toată viața.

Acum voi explica în continuare restul. Este clar că eu nu sunt Sun Tzu sau Machiavelli, dar nici maica Tereza și cunosc foarte puțin despre arta guvernării înțelepte și eficiente. Este însă clar și scris adesea faptul că liderii sau puterile politice, guvernanții, au avut adesea în mână Biserica și în general instituțiile religioase și au profitat de credințele corecte sau nu ale popoarelor. Pare evident că martiriul lui Hristos și religia creștină de atunci încoace au fost folosite cu scopul întăririi unei ordini politice sau, paradoxal, apărării diferențelor de clasă sau a prăpastiei dintre bogați și săraci, stăpâni și sclavi.

Să luăm un exemplu – se observă că mulți fizicieni, dar și alți oameni de ștință sau cultură în general, cercetează natura lucrurilor și a oamenilor și inventează mii și mii de lucruri incredibile pentru sceptici – oricum în filozofie s-au creat numeroase teorii sceptice, epistemologice mai ales, dar și teologice. Uneori chiar și teoriile sceptice mint, e posibil să mintă și cele care neagă existența lui Dumnezeu, chiar dacă acestea sunt întâlnite frecvent. La fel și în unele științe, în aparență cele mai multe teorii mint, în cazul în care nu sunt scrise la dictarea unor entități superioare – care cunosc precis și pe dinafară mari distanțe între stele și natura sau compoziția fiecăreia, temperaturile de sub scoarța pământului la mii de kilometric și cronologia relativ exactă a erelor geologice. E incredibil că o creatură ca E.T. extraterestrul stă în spatele nostru și ne transmite telepatic ceea ce aveam de scris științific de exemplu. Dar nu are importanță prea mare testul de paternitate al unei lucrări științifice. Cu excepția unor genii singulare, care creează noi discipline științifice, ceilalți sunt activați cortical, deci bioelectromagnetic, de către rețeaua neurolingvistică apropriată de ei, ca pe o haină care li se potrivește. Toți vor fi pozitivi la testul de paternitate, toți contribuie indirect, noile teorii sau descoperiri științifice sunt relativ coerente între ele și clădesc modele explicative trainice. Să îmi fie cu iertare, nu ironizez și e posbil să mă înșel parțial. În orice caz, spun bărbații tineri și cu simț practic, atât timp cât ne simțim bine și obținem ce vrem și este o lume veselă și bogată, atât timp cât progresăm material și cultural, nu ne interesează valoarea de adevăr a unor teorii – scopul scuză mijloacele și oricum nu lovim pe nimeni, nu ? Decât vag, pe proștii care nu au observat că lumea e ca în cântecul acela de dragoste frumos, care spune că luna de pe cer e de hârtie, că totul în lume e păcăleală, iluzie. Cu toții suntem îndrăgostiți de viață și de lume așa cum este, ca iluzie și invenție a noastră, și nu progresăm doar material, ci și cultural, o cultură frumoasă și a binelui în aparență, chiar dacă nu e prezentat vederii adevărul gol-goluț. E ca în Vrăjitorul din Oz și suntem fericiți să purtăm ochelari verzi, să construim din vise frumoase lumea ca pe un palat într-o singură noapte. Ideea generală a celor scrise mai sus eate că ne plac minciunile frumoase și utile și că suntem într-un club din care sunt excluși cei care nu înțeleg lumea, care nu au devenit încă oameni ”în toată firea”,adică prezenți în mai multe lucruri, creativi și înțelepți, cu înțelegere a vieții. Totuși, veți spune, oamenii de știință au creat bomba atomică… etc. Da, dar aceasta a fost legată de un conflict politic. Există ce e drept și minciuni sau lucruri nedrepte inventate care ne pot dezumaniza, chiar fără legătură cu politica, dar nu e nevoie să scriu eu aici despre acestea. Restul sunt în pare parte utile și duc, în ansamblu, la bunăstare, și chiar și arta e o iluzie și o minciună, pe alocuri mai frumoasă decât realitatea.

Și acum să luăm alt exemplu, al politicii. Voi continua mâine, mai am destul, dar voi termina mâine.

4.06.24.
Am promis ieri că voi termina ce aveam de scris, dar nu am avut cum, voi încerca mâine.

5.06.24
Și acum să luăm alt exemplu, al politicii. Nu cunosc nimic despre politică, am doar aversiune față de oglindirea politicii în ideile proștilor, față de bârfele politice în familie sau între proști, față de aberații și minciuni politice în mass-media sau ore în șir de discuții și comentarii, dueluri de opinii pe zeci de canale tv. Aceste lucruri nu îmi plac, dar recunosc că nu mă pricep la ele și că poate trebuie să continue să existe. Totuși poate că pot fi ameliorate. Am menționat acest lucru fiindcă, de-a lungul vieții mele, a existat o idee dominantă, poate chiar o obsesie, că politica înseamnă să știi să minți, că politicienii sunt mincinoși și hoți și chiar corupți. S-a accentuat mult lauda machiavelismului, oportunismului. Nu știu aproape nimic sigur, aceste idei le-am prins din zbor. Așadar un fel de apologie a minciunii. Astfel, poate chiar datorită acestor convingeri corecte sau nu despre politică, au existat unele gânduri ale altora în mintea mea, cu ideea că politica românească, și nu numai, este o minciună despre mine ! Nu văd cum ar putea fi acest lucru adevărat. Au spus asta în multe feluri, uneori au detaliat, de exemplu ideea că nu știu ce ”porc” politic a mințit despre mine și de aceea lumea mă omoară, ca să mențină respectul față de acel individ etc. Repet, nu am avut nicio legătură cu politica și e greșit să fiu omorâtă. Au spus același lucru și sub forma că ”puterea” politică se bazează pe minciunile despre mine, pe credințele greșite ale oamenilor despre mine și că, dacă ar ieși adevărul la lumină, ei ar ”pierde” totul și că vor să mă omoare pentru menținerea puterii politice – ba mai mult, au inventat ideea că și puterea politică din alte țări se bazează tot pe martiriul meu. Eu nu pot crede aceste lucruri, dar, dacă într-adevăr e necesar ca politica să se bazeze și ea pe minciuni (poate că nu e necesar întrutotul) – precum alte domenii de activitate – atunci consider că e complet imoral, rău, inutil și greșit să omori oameni fără vreun amestec în politică sau să minți și să ”sacrifici” oameni perfect buni, nevinovați, inteligenți, cum am fost eu de pildă. E poate aceptabil in extremis să minți, dar despre obiecte inanimate, animale, plante, lună și stele, poate cel mai acceptabil despre invenții ale minții omului, dar chiar să minți despre oameni concreți, despre indivizi curați și buni, nu e acceptabil! Eu am părerea că e rău chiar și să bârfești și să minți despre ”dame” și ”pițipoance” sau despre candidați politici – care oricum par a fi oameni sacrificați – dar, despre oameni complet buni și inteligenți, mi se pare a fi o crimă monstruoasă. Singura mea tangență cu politica a fost faptul că am fost întâmplător martor ocular la revoluția din 89, dar nu m-a interesat să povestesc cuiva și oricum eram aproape complet izolată încă din 84. Nu am conspirat, nu am discutat deloc politică, nu am avut credințe, opinii, idei sau interese politice, nu am ascultat ”șopârlița” decât accidental de vreo două ori, nu am nici cea mai mică vină că s-a întâmplat acea revoluție din 89 și că au murit oameni (inclusiv cuplul Ceaușescu) și am privit știrile la televizor numai de câteva ori toată viața, în afară de o singură perioadă, anume după tentativa mea de sinucidere.

Am scris mai sus despre faptul că religia valorizează, respectă, face apel la suferința celor inocenți și că, în ultimă instanță, chiar și răstignirea lui Hristos este parțial o crimă asupra unui țap ispășitor politic, dar chiar mai mult, a unui țap ispășitor la modul general, adică acel om nevinovat sacrificat pentru a satisface nemulțumirea din orice cauză a unei mulțimi. Așa cum apare în literatură. Eu nu disprețuiesc religia, am scris doar ceea ce știu toți cei inteligenți, ceea ce a fost și continuă să fie scris de nenumărate ori. Altfel, credința și modul de viață religios sunt chei de explicare, fructificare și transcendere a realității. Ele depind de opțiunea conștientă a omului, nu sunt impuse cu forța. Însă eu am fost asociată și comparată uneori cu Hristos încă de mică, datorită coincidenței de nume și paralelei dintre necazurile mele și cele ale Mântuitorului – lucru pe care l-am observat și eu. Totuși, normal că nu m-am crezut un om predestinat sau destinat sacrificării ca Miel religios. S-a întâmplat ceea ce se întâmplă mereu când un om inteligent e respins și lovit de familie și de societate – el înțelege, dar transcende dificultățile, ele devin etapă în formarea conștiinței, inteligenței sale și chiar trepte către o integrare cognitivă superioară – omul se formează pe sine, povestea despre religie cu toate detaliile ei este doar un apanaj al omului cultivat, civilizat, al intelectualului generic dintr-o anumită cultură. Aceasta am fost și eu, un intelectual, chiar dacă novice, nu am pretins că aș fi altceva niciodată. Suferințele legate de religie le-am depășit, le-am integrat, m-au ajutat să cresc ca om sau ca persoană, să înțeleg, să mă dezvolt. Au devenit parte integrantă a intelectului meu, ca și în cazul altor intelectuali. La fel e și politica de obicei, dar eu am refuzat să o asimilez, doar m-am detașat.

Așadar, povesteam că ei au intrat peste mintea mea cu sugestia să mint – respectiv să spun că adevărul despre viața mea nu a fost așa cum am povestit eu. Sau că am uitat o parte, sau că am uitat să scriu ceva. Bineînțeles că, treptat, o parte din amintiri s-au șters, dar lent, mai ales detalii de loc și timp sau aspecte insignifiante.

Altă parte a ideației lor e că ei mă omoară fiindcă am avut nenorocul să merg la revoluție în 89 - deși era evident că eram omorâtă sau evident dusă spre moarte cu mult rău și tortură încă din 84, plus pregătirea scenei din copilărie, dinainte de 13 ani. Unele gânduri din mintea mea, acum într-adevăr mai rare, spun că sunt omorâtă fiindcă am spus adevărul despre revoluție (?!) - bine dar, întreb eu, de unde știu ei că era adevărul ceea ce spun eu și nu ceea ce spun alții? Și de ce vor ei să mor eu și ei să rămână în viață, chiar dacă știu sau sunt în posesia aceluiași adevăr? Cu ce sunt ei mai buni decât mine, de unde știu ei sigur asta? Ei au voie să știe și eu trebuie să mor?! Cu ce îi deranjează viața mea? Vă asigur că am fost mereu binele și ceva frumos și pacific - vă rog să citiți tot ce am scris în afara poveștii despre viața mea și veți vedea că am fost un om luminos și delicat și bun, chiar fericit prin armonia sufletească și bucuria de a fi - și inteligentă. Ei spun că nu vor să rămână doar ei în posesia adevărului, dar vor să mor, fiindcă eu, spre deosebire de ei, am spus adevărul despre revoluție în mod public, în timp ce ei mint în mod public mereu. Mi se pare extrem de stupid și absurd și monstruos - cred că vă dați seama că eu am spus adevărul fără să realizez că era ceva periculos. Nu am intenționat nimic rău, nici asupra mea. Dar era vorba de o crimă hidoasă și oribilă asupra unui om nevinovat și absolut sigur m-ar fi otrăvit în continuare și m-ar fi omorât. Deși încă nu scrisesem despre viața mea. M-au torturat monstruos zi de zi și mi-au dat impresia - și prin unele cuvinte - că mă torturau ca să spun tot ce știam. Apoi, dacă e un circ politic în care toți mint și toți sau aproape toți știu adevărul, de ce să omoare ei un om nevinovat degeaba? Apoi, valoarea unui om bun și inteligent și complet nevinovat este mai mare - pe termen lung - decât nu știu ce adevăr minuscul despre câteva ore de manifestație stradală. Adevăr care între timp s-a șters, nu mai este limpede. Pentru mine a fost oricum o experiență traumatizantă fiindcă a fost periculos, foarte periculos, credeam eu atunci. Eu am obosit mult atunci și am suferit fizic și chiar și psihic. Etc. Atunci lucrurile nu puteau fi deloc controlate de mine și chiar îmi pierdusem parțial autocontrolul și eram foarte tânără.

Nu voi minți nici asupra acestui lucru, dar îmi cer iertare dacă faptul că am povestit despre acel lucru care s-a întâmplat cu peste 30 de ani în urmă v-a supărat. S-a întâmplat fără intenție rea. Eu nu cred că acest lucru a dăunat - mai degrabă a dăunat faptul că am fost lovită zilnic fără niciun rost. Acum sunt unii care spun că altă parte a adevărului i-a deranjat, nu aceea. Nu știu, nu cunosc - e același lucru din punctul meu de vedere, rămâne valabil ce am explicat mai sus.

6.06.24
Continuu acum cu partea principală. Persoana care a intrat în gândurile mele era destul de neobrăzată și îmi spunea, acum câteva zile pentru prima oară, că, în cazul în care aș înțelege că trebuie să mint, ei ar fi generoși cu mine, mi-ar oferi recompensă, adică viața mi-ar fi cruțată, ei ar arăta clemență, nu aș mai fi torturată sau otrăvită și aș avea tot ce îmi pot dori (sau tot ce e necesar). Probabil și faptul că oamenii m-ar accepta oarecum după atâtea zeci de ani, dacă eu aș inventa câteva minciuni despre mine și nu aș mai susține că nu am greșit nimic. Fiindcă mi s-a făcut prea mult rău, spuneau ei mereu, și ei nu pot justifica acest lucru. În trecut nu mi-au promis niciodată nimic în schimbul minciunii – iar de tăcut, am tăcut mereu, nu m-am plâns mult și nu aveam cui și eram tânără și aveam încă multe speranțe de reușită și dreptate. La un moment dat însă, torturile au devenit aproape continue, izolarea și nedreptatea mnstruoase și otrava zilnică… plus multe lovituri mărunte. Și ei mereu intrau în gândul meu, vorbindu-mi că trebuie să mă distrugă și să mă omoare și să ascundă tot adevărul despre mine. Eu nu voi face așa ceva – să mint – căci minciuna despre sine tot minciună este și tot ceva rău, la fel cum sinuciderea este tot un păcat și un lucru rău oricum. Când am sărit pe geam eram prea tânără și am crezut că voi evita să înnebunesc și să ajung precum ceilalți care mă loveau incomprehensibil – adică să ajung o marionetă inconștientă în mâinile unor oameni răi care vor face, eventual, rău monstruos și de neînțeles, cum mi-au făcut și mie, altei fete tinere inteligente, pure și cu gîndul bun și frumos. Suicidul, chiar dacă e altruist, tot o greșeală este – individul lovește astfel în tot ceea ce era legat psihic sau psihologic de propria sa viață. Nu am fost un om răzbunător și nu aș fi făcut așa ceva, dacă înțelegeam mai bine situația atunci. Oamenii m-au lovit întreaga viață și prin minciuna lor și eu nu am mințit deloc, în afară de câteva minciuni complet inofensive, insignifiante, în glumă sau din neatenție, necunoaștere, oboseală sau necesitate, adică pentru a evita răul pentru alții. Desigur că sunt conștientă de mult timp că suicidul, chiar și altruist, e ceva rău – dar poate că alți oameni nu judecă chiar așa drastic, adică pentru orice caz, și eu nu vreau să polemizez cu nimeni, poate că nu am înțeles eu perfect.

Cred cu tărie că minciuna sau invențiile despre sine sunt ceva rău din punct de vedere moral și la fel ar fi și în cazul meu, nu sunt o excepție nici în acest sens. E același principiu moral – dacă aș minți aș dăuna mie însămi, ceea ce e greșit, dar și altora poate, minciuna este periculoasă, favorizează aproape mereu răul, nu binele – în afara minciunilor nevinovate, rare, care ajută și fac bine în mod inofensiv. Dar eu, dacă spun adevărul și deci nu iau răul asupra mea, nu pot dăuna nimănui. Ce rău credeți că poate face adevărul curat ? Unii spun că e vorba de viața mamei mele, care a fost ceva monstruos de rău cu mine și, dacă eu spun adevărul, oamenii o vor omorî. Este o elucubrație cred eu. Eu nu doresc și nu am dorit moartea nimănui și omorârea unui om e ceva rău oricum și foarte rar e justificată – sau niciodată, cum spun cele 10 porunci. În plus, dacă ar fi întreg adevărul, ar fi un sentiment de pace și bine moral, de respect reciproc, de liniște și înțelegere a vieții cu toate ale ei. Adevărul complet nu ar duce la omorârea mamei, căci oamenii ar ști ce e binele și ar ține poate un pic la mine sau m-ar respecta, și, oricât rău mi-a făcut mama, ei nu ar vrea să mă lovească prin moartea ei, singurul om care m-a ajutat și mă poate ajuta, singura care vorbește puțin cu mine etc. Eu am și handicap motor (sunt șchioapă) și mama m-a ajutat cu anumite drumuri în oraș adesea. Totodată și eu și mama suntem femei sărace și ne ajutăm financiar în mod reciproc. Teoretic și eu sunt proprietară și am o micuță pensie și o sumă de bani la bancă. Dacă oamenii ar fi vrut să mă accepte, atunci m-ar fi acceptat în timpul vieții mamei, în caz că murea ea prima. Invers, dacă mint despre mine, dacă iau vina asupra mea, ca Hristos, pot dăuna mie și ei, dar și altora, și totodată încalc acel prinicipiu moral general – dacă lumea ar fi fost ca mine și s-ar fi gândit că e ceva grav să minți despre un om bun și nevinovat, atunci nu s-ar fi întâmplat multe lucruri rele. Minciunile sunt legate de corupere, de lanțuri diverse ale slăbiciunilor și pot duce la distrugerea valorilor reale. Răul, cred că am înțeles corect, a fost în cazul meu fiindcă ei au lovit în mine, inclusiv prin izolare completă zeci de ani – dar acum, după 40 de ani, m-am obișnuit și cu izolarea. Știu că minciuna duce la rău și nu mint din principiu și tot așa nu aș minți nici despre alt om bun și nevinovat, nu aș suporta să știu că va trece prin ceea ce am trecut eu – și nu aș arunca asupra altuia povara necazurilor mele.

Și totuși, poate că oamenii nu au mințit despre mine – cu cât stau să mă gândesc mai mult, îmi dau seama că nu am dovezi clare despre cine și ce a mințit despre mine. Oricum eu nu aș fi mințit așa cum spun ei că vor să mint eu, în primul rând fiindcă nici nu știu cine sunt ei, nu știu ce folos ar avea să mint și de unde să știu eu că ei au dreptate și ce anume vor ei să mint?! Este adevărat că am fost hăituită și vânată în blocuri de locuințe, otrăvită în apartamentele unde am stat – dar asta nu dovedește că unii mințeau și nici ce mințeau. Familia m-a nedreptățit și m-a respins și m-a torturat, dar nici din asta nu rezultă că mințeau și ce mințeau în mod exact. Ar fi un singur amănunt bizar – modul în care m-au tratat oamenii necunoscuți pe străzi - în special tinerii și copiii - pare a fi evident că au fost mânați de minciuni sau bârfe fără temei, posibil cu ideea că sunt ceva rău, respectiv nebună, dar probabil că ei nu au o idee clară despre acest lucru, cum am mai explicat. Ei cred orbește că trebuie să mă lovească, să mă respingă, să mă omoare. Este posibil ca oamenii să creadă chiar că eu am delirat restul lucrurilor, în afara modului în care ei mă lovesc zilnic, dar totul e adevărat. Poate că oamenii numai asta cred despre mine, că sunt nebună, și eventual faptul că trebuie să mă respingă și să mă omoare din această cauză, iar restul ideilor despre mine, în afară de ceea ce am povestit eu, pot fi doar minciuni inventate de cei care mă lovesc zilnic.

Un ultim aspect pe care îl enunț din nou e că e absurd să comiți o crimă monstruoasă, să torturezi și să omori un om nevinovat, fiindcă despre asta e vorba (poate că nu ați înțeles), mai ales dacă este vorba de o greșeală din trecut a altor oameni. Poate că ei nu sunt vinovați grav, poate că pur și simplu au greșit, deci este ceva pardonabil și de înțeles. Greșelile pot fi îndreptate. Ei ar putea să adopte altă atitudine și conduită. Poate că nu e vorba de o crimă voluntară, gravă, cu circumstanțe agravante, ci doar de o greșeală, datorată lipsei de informații sau dezinformării. Deci putea fi adevărul și nu m-ar mai fi omorât sau lovit așa mult. Acesta e un alt motiv pentru care nu mint, încă mai am speranțe de normalitate. Ei spun mereu că mi-au făcut prea mult rău și de aceea toți vor să mor. Și că eu am fost ”prea nevinovată” (din nou ca în religie, ca în rugăciuni, aici fiind vorba de paralela cu Fecioara Maria, pe care nu am mai detailat-o). Sau afirmă că tinerii nu pot învăța nimic bun dacă e adevărul expus, fiindcă cei răi și mincinoși au obținut tot ce au vrut și cei buni și care nu au mințit au fost distruși și omorâți. Dar lucrurile acestea nu contează, sunt irelevante și greșit gândite. De fapt, repet, adevărul nu poate face rău, dacă e complet și clar. Dacă a fost vorba doar de o greșeală și nu de o pre-meditare monstruoasă, atunci nu e ceva grav, prezentul contează mai mult ca trecutul. Ei spun că oamenii sunt foarte mândri și nu vor să recunoască că au greșit - dar e absurd, poate că nu sunt ei de vină și poate că au greșit fără intenții rele, poate că nu au înțeles că e vorba de nedreptate și crimă gravă și nu e vina lor dacă sunt mai proști sau mai proști decât mine și nu aveau nici măcar de unde să mă cunoască pe mine.

Un punct final este că eu am gândit, posibil corect, că, dacă mint sau mințim în astfel de caz, se creează condiții ca aceste lucruri rele să se repete, ceea ce nimeni nu și-ar dori în mod lucid, fiind vorba de foarte multă suferință a unui om nevinovat și totodată rău și în viața altora prin suferința îndurată de victimă.

Totuși ei spun că nu e posibil ca oamenii să înțeleagă, fiindcă e vorba de niște ”porci” politici care au mințit întreaga lume despre mine și care mă omoară fiindcă nu vor să renunțe la putere. Iar eu nu pot înțelege așa ceva.

7.06.24
Ei au inventat multe minciuni și aberații, dar nu știu câte dintre ele sunt prezente cu adevărat în mintea altor oameni, în ideile lor despre mine. Au inventat deliruri felurite, probabil ca să dea impresia că eu le-am inventat și că eu cred acele aberații. Nu e așa.
Am explicat clar acele deliruri și, pe de altă parte, am explicat și ce cred eu de fapt, cum mă distanțez de ele. Sau cum gândesc. Iată, de exemplu, un alt delir din zilele trecute - delirul trezirii - ei spun că oamenii cred că o parte din ei au trăit mai multe vieți sau sute de ani, dar au fost treji în mod intermitent, că ei se trezesc din când în când, iar în rest sunt adormiți și fără conștiință sau gândire proprie, că ei sunt adică un fel de păpuși care funcționează la cheie sau cu baterie și unii sunt nebuni și fac lucruri rele atunci când se trezesc, temându-se să nu adoarmă din nou. Din cauza acestui delir ei spun uneori că toți vor să mă adoarmă - deși am fost numai binele, dar ei cred altceva - și unii întreabă uneori când mă voi trezi, sau spun că eu nu mă voi trezi niciodată etc. În realitate, spun ei, eu nu am cum să mă trezesc, fiindcă sunt copil și nu am mai trăit alte vieți sau mult timp, precum ceilalți. În plus, am fost un om treaz, adică lucid în permanență, înțelegând lumea treptat. Oricum, eu prefer să folosesc termenul de configurație psihică, fiindu-mi clar că omul se adaptează psihic la realitate și evoluează în mijlocul unei rețele sau configurații sociale și naturale, rețea alcătuită din oameni sau conținuturi psihice omenești, mediu natural și produse psihice proprii sau apropriate – idei și sentimente - ca un păianjen stăpân pe plasa sa. Cei doi termeni ai relației - omul și configurația sa - sunt prezenți simultan atunci când individul este viu și autonom ca rațiune și voință (sau treaz, cum ar spune ei). Ca să folosesc cuvintele lui Constantin Noica, omul ”devine întru ființă” în mod continuu - iar configurația proprie influențează întregul psihism al lumii, uneori e mai simplu să fie echilibrată cu restul lumii, e mai adecvată, are forță integrativă și comprehensivă mai mare, alteori menținerea homeostaziei e mai dificilă și pot apărea disrupții. Produsele culturale, inclusiv religia, au, după cum se știe, un rol integrativ și de stabilizare a rețelelor neurolingvistice. Mulți oameni repetă astfel istoriile din cărți fără să fie conștienți de aceasta și fără să le poată controla. Pentru unii cultura este ca o ”închisoare”, dar adevărații creatori de cultură știu și înțeleg rostul poveștilor pentru copii și pentru oameni mari, faptul că altfel societatea ar fi doar haos steril și distrugere. Numai prin enculturație putem fi fericiți și devenim oameni integri. La un anumit nivel de semnificație, cultura nu minte deloc.