noaptea stătea în noapte
precum chipul meu, zâmbind pe un tricou de casă
pe care tot eu îl purtam,
zâmbind.

atunci mă miram de exigența
cu care puteam să trăiesc singură
cu mai multe pijamale decât rochii de seară
să gătesc doar pentru mine,
cu zeci de condimente și să nu simt vreun gust.
să dorm cu perna în brațe,
mască de ulei în păr și - amuzant -
mereu pregătită de cutremur,
păzindu-mi cu afectare viața
cu care m-am trezit în brațe la 3 ani,
când apare conștiința de sine.
nu am vrut să fac prea multe cu ea
dar ei nu-i pasă, pentru că n-are conștiința mea.

sunt, totuși, unele păsări cu aripile-n cioc, cărora le-ar plăcea să fie privite
cu dragoste, și eu le-am privit
sunt unii strigoi care nu sunt mereu
despre moarte, și eu i-am înțeles
deci pot spune că am trăit.

noaptea avea noaptea ei când mi-am dat seama
că nu am deschis nici măcar unele cărți, la timp
sau picioarele. sau brațele, în oglindă.
mă întreb și acum de ce

ordinii îi era scârba de mine și cumva,
știam că nu sunt doar un banc nescris
atât timp cât muzica sau poezia impingeau barci in ochii mei
dintotdeauna fiind singura
emoție
sinceră
fără de care aș fi rămas jucăria inertă, de carne,
a unor țânțari