Se vestește furtuna. Închid grăbit ferestrele, adun hainele de pe sârmă, sting lumina din bucătărie și rămân cu ceaiul aburind pe masă. Afară, norii se adună deasupra blocurilor ca niște plăci de beton mișcate de o mână nevăzută. Vântul aduce un miros de asfalt încins, amestecat cu cel de pâine proaspătă de la brutăria din colț.
Mă pregătesc, încordat ca un trecător care știe că va prinde ploaia între două tramvaie. Îmi strâng gândurile cum îți strângi umbrela veche, de teamă să nu se rupă la prima pală. Și totuși, furtuna o ia pe alt drum. Torentele cad două străzi mai încolo, iar la mine rămâne doar așteptarea, ca un scaun gol la o cafenea unde muzica s-a oprit.
Nu simt ușurare. Mai degrabă un gol amar, ca după o cafea băută prea repede, ca după o întâlnire care nu s-a mai ținut. Mi-am strâns pumnii degeaba, am așteptat furtuna, m-am pregătit dar ea nu m-a ales.
Apare curcubeul, sprijinindu-se de bulevard, oglindindu-se în bălțile altora. Oamenii scot telefoanele, râd, prind culorile în poze, iar eu îl privesc ca un străin. Pentru mine e doar o vitrină frumoasă în care nu pot intra, un spectacol la care n-am plătit biletul.
Și înțeleg: curcubeul nu e pentru cel neatins. El răsare ca o promisiune a vindecării, doar pentru cel ud până la piele, pentru cel care a simțit frigul apei și a mers mai departe. Numai cel ce a stat sub ploaie poate să-și usuce haina la soare cu un zâmbet adevărat. Restul rămân trecători uscați, martori la frumusețea altora.