ai dus cuvântul până la stâncă
și l-ai izbit de piatră ca să-i cadă zgura,
până s-a văzut miezul -o scânteie,
un sâmbure de vorbă ars pe nicovala artei de a scrie

pentru iubitorul de poezie - cel care împrumută respirația altora -
ai suflat viață în plămânii unei biblioteci
fiecare carte a devenit o coastă de lumină,
fiecare vers, o transfuzie de sens

ai pus văzul și auzul la drum, cercetași ai inimii,
să citească rănile pe care le-ai vindecat prin cuvânt;
din patrulele lor s-au întors cărăbuși de șoaptă,
cu solzi de liniște pe aripi
poeții ți-au așezat inima la adăpost, printre prieteni,
acolo unde îți plăcea să scrii,
într-o șură de vară unde ploaia udă cu grijă iarba,
și ți-au adus înapoi hărți de vorbă tihnită,
cu poteci desenate din gesturi mici-
semne de cap, o ceașcă împărțită, o mână pe umăr -
toate, busole care nu mint niciodată despre sufletul unui om

Părinte poet, ai ales frânghia adevărată: dragostea -
coardă legată în nod de rugăciune,
singura care nu se rupe în munte,
singura care ține când se lasă ceața peste inimă
te-ai cățărat pe propriul tău jar
până ce cerul a făcut semn să te odihnești
noi, rămașii, cărăm cuvântul tău încălzit
în câte un buzunar de sânge și cerneală-
încercăm, după puteri, să urcăm aceleași trepte
care coboară în adâncul sufletelor sensibile,
acolo unde se repară prin vers poduri între plâns și bucurie,
cuie de milă, scânduri de blândețe.

Dumnezeu să-ți fie lumină pe fruntea ultimului vers,
iar nouă să ne rămână din tine
curajul de a arde blând și a iubi tare-
până când piatra însăși se va face floare
în palma cuvântului,
și floarea, legănându-se,
să împrăștie semințe de drum
înspre fiecare dintre noi.