Plecase mai întâi Pigy în fracul lui, impecabil cu o zi înainte, când ochilor mei li se înfățișase una dintre cele mai înduioșătoare priveliști: puiul și mama, într-un joc felin de zile mari! Atunci l-am zărit pe micuțul pinguin făcându-se adolescent, un motănel de-a mai mare dragul, după care sigur aveau să se topească mâțele! Cu piciorușe zvelte și mustăți albe, albe și lungi, mult prea lungi poate pentru o făptură atât de minusculă (oare, până când/unde aveau să-i crească?!), cu torsul catifelat... Țop țop țop... pe scara din lemn ce făcea trecerea din curtea noastră către a vecinilor sau invers. Victorios, își lua bucățica!
Brusc, jocul fusese întrerupt, căci mereu vine câte o a doua zi, care nu prea știi ce aduce cu sine! De data asta, o vietate miniaturală cu boticul acoperit de o spumă albă densă și ochii înecați în ceață! –L-au otrăvit! –i-am auzit pe ai mei... – Cum, cine, când??? – am bâiguit între durere și revoltă și l-am strigat în șoaptă. Privirea i se făcuse plumb. Doar, când am dat să-l prind, și-a adunat ultimele forțe: s-a dus îndărăt pe scara din lemn. Dincolo de ea. Nu s-a mai întors.

*
Flufy n-a avut el mamă cu care să se joace. Nu una cu care să-l vedem noi. S-a ivit singur într-o zi cu vânt. Nu am văzut o pisică, ci doar o privire terifiată. Deznădăjduită. De foame. De frică. De singurătate. De oameni răi. Să fi avut vreo 3 luni. S-a aciuat pe lângă Zozo și Lizuca, tărcații noștri, puțin mai mari. Avea ochii portocalii și o culoare destul de ciudată a blăniței. Reflexe aurii purtau însemnul unuia dintre părinți. În câteva săptămâni, privirea i s-a domesticit. Cineva îi punea alți ochi, altă mimică, altă viață. Vina o purta neîndoielnic iubirea de care, norocosul de el, dăduse! Și Geny, mama tărcaților, l-a adoptat! Până ieri!



Sub tufa cotropită de răzbunarea toridă a penultimei zile de august, muștele verzi băzâie cerându-și drepturile. Din gura lui se prelinge un firicel de sânge. Îl mângâi pe creștet, simt cât de puțin din el a mai rămas aici. Cu o sforțare uriașă, pisoiul mă privește: e atât de trist! Dau să-l prind: trebuie să-l ajut! Și el o zbughește. Se duce îndărăt pe scara din lemn. Dincolo de ea. Nu se mai întoarce.


Sunt copil și mă-ntreb de ce o ființă atât de fragedă trebuie să plece, asta de nu cumva o fi îmbătrânit într-o clipă, când nu voi fi fost eu cea mai atentă! Imaginar, îl mângâi pe creștet, iar el se grăbește se grăbește se grăbește... pesemne, de depaaarte îi face cu lăbuța Pigy, prietenul lui de joacă, și el pripășit cam în aceeași vreme în curtea noastră.






Când se întâmplă, te faci deodată copil. Inocent și neputincios, le porți lumina, tot dorul, dincolo de concretitudinea scării ce le-a mijlocit trecerea. Plângi în gând, plângi cu lumea, te rogi să te faci odată mare, să ții piept la toate. Și taci: otrăvitorii nu mor ei vreodată.