De ceva vreme locuiesc într-o altă viață.
Nu mai găsesc ușa pe partea stângă,
zidurile împietresc străin,
nimeni nu mai știe cum să le vorbească.
Crăpătura prin care ne intra noaptea în ochi,
știi, aia de care râdeam, acoperind-o cu fluturi,
mi se cască în palme, senin.
Oameni dezbrăcați de ani stau pe la porți,
încremeniți în câte o uimire.

Te pomenești că m-am împiedicat pe drum
de viața altui om
și m-am îmbrăcat nițel cu ea
sau ea cu mine
să vedem cum ne stă împreună.
Acum, că și-a găsit un rost,
nu vrea să-mi mai dea drumul.

Și totuși, câteodată se face liniște, atâta liniște
că se aud mieii dormind departe.
M-aș duce să le ies în întâmpinare,
am de mers vreo două vieți și un pic
-atâtea au mai rămas pe-aici-
și o să-mi pun capul pe gândurile tale,
când o să-mi fie greu să mă mint
că pot fugi prin mine mai repede decât moartea.