mă întreba dacă pot să ghicesc viitorul, purtând în buzunar efigia de piatră a unui cruciat. cineva călca peste mormântul meu. Dumnezeu era unul, pauza dintr-o conversație. un strop de ambră cenușie în cupe mici cu apă pentru păsări, atunci când își vizitează morții. îmi pregăteam sufletul într-un bordei împletit din nuiele, înconjurat de nepoți, răsucindu-mă pe câte un călcâi după eclipsele de lună. către partea care nu minte. exista întotdeauna într-o încăpere goală un semn de ceață. poate că asta e steaua ta, îmi șoptea, încălcând granițele moarte ale cuvântului. și cu o parte din minte estompa contururile marelui lac, într-un sens prețuit de maturitate. oare de ce intimitatea e atât de strâmtă? când prindea o formă pe hârtie se hrănea cu vrejuri și spații virgine. uneori n-o înțelegeam, socotind-o vulgară, sufocându-se lent. subteran. îmi comandam o duzină de văluri negre, iar șarpele se întorcea din lume orb. nimic dinspre viață rotindu-se în cerc.