primul răspuns

dragul meu,

n-am crezut niciodată că nu ai să mă cauți
știu cum tăcerile și singurătatea au urme de dragoste
m-am oprit în fiecare zi lângă un copac
și mă gândeam la tine, numai la tine
ca la un paradis pierdut
mi-am pus atât de multe întrebări
îți intuiam un zâmbet rece ca într-un tablou
așteptam din veșnicie un semn
acum visez într-o muțenie deplină
speram că ai să vii să mă mângâi
că o să răsară cândva de lângă noi, din pământ
o plantă străină cu un parfum amar
ce ar putea ascunde păcatele la toate încheieturile

aș vrea să mergem departe
să fim doi călători într-un avion de hârtie
să ne imaginăm numai case albe
și două biserici unde oamenii miros a dragoste
acolo să-ți ating mâinile
să mă gândesc la cei care au inventat ușile și ferestrele
la cei care au să mă învețe să nu ezit să deschid o carte nouă
mă voi gândi la lumânări, la inele
chiar și la ochii femeilor care au plâns înaintea mea

să nu uiți. mi-ai adus răcoarea senină a verdelui toamna
mi-ai adus amintirea noastră despre
cum ar fi fost dacă…
de-acum, am să adun nopțile polare ca pe un copil la sân
am să alerg mereu… mereu am să te chem
mă prind de-o îmbrățișare, respir căldura unui oftat ușor
ai să știi de ce plâng și fără să-ți arăt vreo apă
te vreau copilot la jurnalul de bord al unei iluzii.