Pădure de gânduri răstignite
Care m-ar fi putut izbăvi
De păcatul credinței în voi
Se-ntinde pe versantul stâng
Dezgolit de un râu
Care s-a retras, însingurat,
În mare.
Cerul n-are suficiente degete
Pentru a mângâia pământul
Care a scăpat nemarcat
De pașii voștri,
Îndepărtându-se.
Nici dacă plâng n-o să plouă
Din cruci nu putem face poduri
Și nici din țărână, castele de nisip.
În genunchi,
Întind palmele tăbăcite de cuvinte,
Între mine și voi s-a înnoptat,
Vuiește liniștea
În golul din mine.