habar n-am de ce dimineața nu-mi mai amintesc nimic
din ce-am visat cu o noapte înainte cu o zi cu o viață înainte.
habar n-am de ce dimineața nu mă mai recunosc,
mâinile nu mai sunt ale mele ochii mă privesc străin din oglindă.
de ce uneori, dimineața, apune soarele,
de ce fereastra mea escaladează etajele să devină vitraliu pe acoperiș,
de ce oamenii mă salută ca și când m-ar cunoaște,
ca și când m-ar recunoaște ca și când ei m-ar fi inventat,
habar n-am de ce deschid dicționarul și-mi caut inutil cuvintele,
m-aud și nu recunosc limba aceea străină dialectul unor ființe imaginare
gonite de mult din casele lor din rădăcinile lor din luminile lor.
de ce, totuși, uneori, mă-mpiedic de câte-o privire
rătăcită prin universul ăsta înjghebat din prefabricate.
și-atunci, neașteptat necugetat neliniștit mă-ntorc la mine, în mine,
mă adulmec mă simt în buricele degetelor fiecare gând se scurge
pe un contur familiar pe o albie care merge cu siguranță
spre o mare fără deltă fără estuar,
brusc abrupt surprinzător,
acasă