agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-29 | [This text should be read in romana] | Submited by
Ne aflăm la o aniversare poate banală pentru unii, la doar una din sutele de acțiuni publice prin care poporul cubanez își celebrează zilnic libertatea, progresul legilor revoluționare și înaintarea pe drumul independenței totale. Însă această aniversare are o semnificație deosebită pentru mine.
Cred că toată lumea știe că eu mi-am început cariera ca medic. Asta a fost cu mulți ani în urmă. Însă, pe când eram medic și chiar mai înainte de asta, pe când doar studiam medicina, majoritatea principiilor pe care le am astăzi, ca revoluționar, lipseau din bagajul meu de idealuri. Ca oricare din voi, nu îmi doream decât un singur lucru: să fiu un învingător. Visam să devin medic sau om de știință faimos, îmi doream să muncesc nebunește pentru a descoperi cine știe ce lucru care, apoi, ar fi ajutat întreaga planetă și, nu în ultimul rând, mi-ar fi adus mult dorita faimă. Eram, ca majoritatea dintre noi, doar un produs tipic al societății în care trăiam. Însă, după ce am absolvit studiile, datorită conjuncturii speciale și, poate, și datorită firii mele, am început să călătoresc un timp în întreaga Americă și, astfel, să mă familiarizez cu modul de viață pe care l-am întâlnit. Pot spune că, în afară de Haiti și de Santo Domingo, am văzut toate celelalte țări ale Americii Latine. Călătorind în împrejurările acelea, întâi ca student și mai apoi ca medic, am fost nevoit să am contact direct și cu sărăcia, cu foametea, cu bolile, cu neputința părinților de a-și trata copiii din cauza lipsei banilor, cu haosul creat de foametea continuă și de suferință. Se mergea până într-acolo încât un părinte accepta pierderea propriului copil ca și cum ar fi fost un accident banal al sorții, așa cum se întâmplă adesea și în clasele de jos ale țării noastre. Am realizat atunci că există un lucru cel puțin la fel de important ca faima sau ca cine știe ce descoperire științifică sau medicală. Și acest lucru este ajutorul pe care-l poți da celor din jurul tău. Continuam însă, așa cum facem toți, să rămân doar un produs al societății în care trăiam, deși îmi doream să-i ajut, prin propriile-mi eforturi, pe cei din jurul meu. Călătorisem deja foarte mult, mă aflam în acea perioadă în Guatemala- Guatemala lui Arbenz- și atunci am început să scriu o serie de însemnări privind atitudinea pe care ar trebui să o aibă un medic revoluționar. Am făcut deci o analiză pentru a vedea de ce anume ar avea nevoie un viitor medic revoluționar. Apoi a început lupta, o luptă surdă dusă de United Fruit Company, Departamentul de Stat și Foster Dulles- de fapt toți o apă și un pământ- și de a lor marionetă, pe nume Castillo Armas. O luptă încununată de succes căci oamenii de atunci nu ajunseseră la maturitatea locuitorilor de azi ai Cubei. Și, într-o bună zi, de fapt o zi ca oricare alta, am hotărât să iau calea exilului sau, mai bine zis, mi-am luat zborul dintr-o țară care nu e a mea: Guatemala. În acea clipă am realizat însă esențialul: pentru ca cineva să devină medic revoluționar, sau măcar pentru ca cineva să se poată numi revoluționar, trebuie să aibă loc o revoluție! Căci acțiunile individuale, izolate, indiferent de puritatea ce le animă, sunt zadarnice, iar dorința de a-ți da viața pentru nobile idealuri nu are rost atâta timp cât lucrezi singur, aiurea, în cine știe ce colțișor al Americii, luptând împotriva guvernelor potrivnice și a condițiilor sociale ce stau în calea progresului. Însă, pentru a crea o revoluție ai nevoie de ceea ce există din plin în Cuba: mobilizarea exemplară a întregului popor care, știind să-și folosească atât armele cât și solidaritatea, a reușit să înțeleagă de acum care este valoarea armelor și a solidarității. Astfel ajungem la esența problemei cu care ne confruntăm acum. În zilele noastre un individ are, în sfârșit dreptul și chiar datoria de a fi, întâi de toate, un medic revoluționar- adică o persoană ce-și pune întreaga pregătire profesională în slujba revoluției și a poporului. Însă din nou apar vechile întrebări: cum poate cineva, în zilele nostre, să ducă la bun sfârșit o activitarte de asistență socială? Cum se poate uni aspirația individuală cu trebuințele societății? De aceea trebuie acum să ne revizuim atitudinile, viețile chiar, tot ceea ce am făcut și am gândit, fie că suntem medici sau avem orice altă funcție în cadrul sănătății publice, înainte de a face o revoluție. Toate acestea trebuie făcute cu un deosebit spirit critic pentru a putea, în final, ajunge la concluzia că mare parte din ceea ce am gândit sau am simțit cândva va trebui să punem deoparte, într-o arhivă, pentru a putea da naștere unui nou tip de om. Dacă fiecare dintre noi se va strădui să perfecționeze acest nou tip uman poporul va crea și el mai ușor acest tip ce va reprezenta Cuba de mâine. Aș dori să subliniez pentru dumneavoastră, locuitori ai Havanei ce sunteți prezenți aici, următoarea idee: în Cuba este pe cale a se naște un nou tip uman, un tip pe care poate nu-l vom putea aprecia chiar cum se cuvine aici, în capitală, dar care poate fi întâlnit în orice colțișor al țării. Aceia dintre dumneavoastră care au fost pe 26 iulie la Sierra Maestra, cred că au observat două lucruri total necunoscute până atunci. Mă refer în primul rând la acea armată cu sape și târnăcoape, o armată pentru care mândria supremă este să defileze, cu sapele și târnăcoapele ridicate, la festivalurile patriotice din Oriente în vreme ce camarazii lor, militarii, mărșăluiesc cu puștile. Însă acolo, la Sierra Maestra, mai era ceva, ceva mult mai important… Ați văzut poate acolo copii a căror constituție părea a fi cea a unora de 8 sau 9 ani, cu toate că majoritatea aveau 13 sau 14 ani. Erau cei mai autentici copii din Sierra Maestra, cei mai veritabili fii ai foametei și sărăciei. Aceștia sunt creaturile malnutriției! În această Cubă amărâtă, ce are patru sau cinci canale TV și sute de posturi radio, cu toate cuceririle științei moderne, se întâmplă ca, atunci când acei copii vin la școală pentru prima oară, când soarele încă nu apucă să răsară, și văd becurile electrice luminând, acei copii exclamă că văd stele ce strălucesc, noaptea, foarte jos. Însă acei copii, pe care uneori poate i-ați văzut, primesc apoi, în școli, cunoștințe diverse (învață să citească sau învață diverse meserii) care, de multe ori, se încheie cu știința deosebit de dificilă a modului în care poți deveni revoluționar. Acestea sunt noile tipuri umane ce apar în Cuba. Ei s-au născut în zone izolate, ca de pildă Sierra Maestra, sau în centre agricole sau muncitorești. V-am spus toate acestea fiindcă au mare legătură cu tema discuției noastre de azi, cu modul în care un medic sau un alt practicant al medicinei se poate integra într-o mișcare revoluționară. Din realizările medicinei sociale ce s-au petrecut în Cuba până în prezent vreau să menționez hrana și educația tinerilor, antrenarea armatei și responsabilitatea de a împărți pământurile ce aparțineau foștilor proprietari, celor ce muncesc zilnic pe acele ogoare fără a se putea însă bucura de roadele muncii lor. Regula de bază necesară pentru a putea lupta împotriva bolilor este crearea unui trup rezistent. Nu mă refer la crearea unui trup rezistent prin intervenția iscusită a unui medic asupra unui organism neputincios ci, mai curând, la nașterea unui trup rezistent prin munca unei întregi colectivități asupra unor întregi grupuri sociale. Dar, într-o bună zi, va trebui să transformăm medicina într-o știință care va ajuta la prevenirea bolilor și care va îndruma populația către îndeplinirea îndatoririlor medicale. În viitor medicina va trebui să intervină numai chirurgical sau în domenii în care îndemânarea oamenilor noii societăți pe care o creăm va fi depașită. Datoria actuală a Ministerului Sănătății și a altor instituții asemănătoare este de a asigura servicii medicale unui număr cât mai mare de persoane, de a pune la punct programe viabile de medicină preventivă și de a educa populația pentru ca acesta să dobândească reguli elementare de igienă. Însă pentru o astfel de organizare, ca de altfel pentu orice îndatoriri revoluționare, este absolută nevoie de oameni. Revoluția nu nivelează, așa cum susțin unii, voința și inițiativa generală. Dimpotrivă, revoluția eliberează calitățile deosebite ale oamenilor. Revoluția doar îndrumă aceste calități. Iar datoria noastră actuală este aceea de a îndruma calitățile creatoare ale tuturor profesiniștilor medicinei spre atribuțiile medicinei sociale. La ora actuală ne aflăm la sfârșitul unei epoci, și asta nu numai aici, în Cuba. Indiferent de ce s-a sperat sau ce s-a spus până acum, tipul de capitalism pe care-l cunoaștem, în care am crescut și sub care am suferit, a fost înfrânt pretutindeni în lume. Monopolurile au fost înfrânte, iar știința colectivă dobândește zilnic noi și importante succese. În America am avut mândria și datoria morală de a ne transforma în avangarda unei mișcări de eliberare, mișcare ce a început cu mult timp în urmă pe alte continente înrobite, Africa și Asia. O astfel de schimbare socială profundă are însă nevoie în egală măsură de schimbări adânci în structura mentală a poporului. Individualismul, sub forma acțiunii solitare a individului într-un mediu social, trebuie să dispară în Cuba. În viitor individualismul va trebui să devină utilizarea eficientă a tuturor indivizilor în scopul beneficiului absolut al colectivității. Nu-i de ajuns ca această concepție să fie înțeleasă astăzi, căci toți înțelegeți ceea ce spun și toți vă gândiți măcar puțin la ceea ce a fost, la ceea ce este și, mai ales, la ceea ce va fi. Căci, pentru a schimba concepțiile umane, este necesar să încercăm profunde schimbări interne și să asistăm la schimbări externe de aceeași profunzime- mă refer aici mai ales la îndeplinirea îndatoririlor și obligațiilor noastre față de societate. Asemenea schimbări externe se întâmplă în Cuba zilnic. O bună metodă de a cunoaște ce înseamnă Revoluția și de a deveni conștient de energiile ținute în frâu, paralizate, ca și poporul, atâta timp, este să faci o călătorie prin toată Cuba și să vezi cu ochii tăi centrele agricole și muncitorești nou create. Cu toate acestea, pentru a înțelege problemele medicinei actuale nu este de ajuns să vizitezi și să cunoști oamenii ce au făurit aceste cooperative și centre muncitorești ci și aceea de a afla de ce boli suferă aceștia, care le sunt durerile, care le sunt lipsurile cronice acumultate de-a lungul anilor și care sunt urmele lăsate de moștenirea secolelor de represiune și aservire totală. Doctorul, cel ce lucrează în medicină, trebuie să ajungă la miezul noii sale activități, la inima omului și a colectivității. Întotdeauna, indiferent de evenimentele mondiale, medicul este extrem de apropiat de pacienții săi și cunoaște cele mai ascunse cotloane ale psihicului lor. Și, fiind cel care alină și oprește durerile, medicul duce o muncă neprețuită și de mare responsabilitate în societate. În urmă cu câteva luni aici, în Havana, a fost un caz în care un grup de medici, proaspăt absolvenți, au refuzat să fie repartizați în zonele rurale ale țării noastre cerând să primească, întâi de toate, o remunerație pentru acest lucru. Având în vedere ceea ce a fost în Cuba până acum, acești medici au acționat în cel mai logic mod cu putință și îi înțeleg perfect. Cel puțin asta-i părerea mea. Asta fiindcă la fel eram și la fel gândeam și eu până acum câțiva ani. Eu însă, în timp, am devenit un gladiator răsculat, un luptător singuratic care speră să aibă un trai mai bun și care nu dorește să înșele poporul în aspirațiile sale. Dar oare cum ar fi fost dacă, în locul acestor tineri, ale căror familii, în general, au avut posibilitatea să plătească anii de studii ai copiilor lor, ar fi absolvit studiile și ar fi început perioada de practică alți tineri, cu posibilități financiare ceva mai reduse? Oare cum ar fi fost dacă, prin cine știe ce minune, ar fi absolvit studiile medicale două sau trei sute de fii de țărani? Oare nu s-ar fi dus, pur și simplu, imediat, plini de entuziasm, fără nici o obiecție, ca să-și ajute confrații? Cred că ar fi solicitat cele mai grele și responsabile slujbe penru a demonstra că anii de studiu nu au fost în zadar. Și, vă asigur, așa ceva se va întâmpla și la noi, peste vreo șase sau șapte ani, când actualii studenți, fii de muncitori ori de țărani, vor absolvi facultățile. Însă să nu privim cu teamă viitorul… Nu este bine să împărțim oamenii în fii de muncitori sau de țărani și fii de contra-revoluționari. Căci astfel am acționa rigid, fals și pentru că nimic nu educă mai bine un cetățean onorabil decât experiența unei revoluții. Nici unul dintre noi, nici unul dintre cei ce au sosit cu primul grup în Granma și s-a stabilit în Sierra Maestra, învățând să respecte muncitorul și țăranul de lângă el, nu a știut până atunci ce înseamnă cu adevărat viața unui țăran sau a unui muncitor. Desigur, unii dintre noi poate am fost obișnuiți de mici cu munca grea, poate unii am cunoscut pe propria noastră piele anumite privațiuni în copilărie, însă nici unul din noi nu a știut ce înseamnă foamea, adevărata foame. Am învățat însă ce înseamnă asta în cei doi ani, parcă interminabili, pe care i-am petrecut în Sierra Maestra. Și atunci ne-am lămurit pe deplin. Noi, cei care cu ceva timp în urmă pedepseam pe oricine s-ar fi atins de proprietatea unui țăran înstărit sau a unui moșier, am adus atunci, într-o bună zi, vreo 10.000 de cornute în Sierra Maestra și le-am spus țăranilor un singur cuvânt: “Mâncați!”. Iar ei atunci, poate după ani și ani de zile sau unii pentru prima oară în viața lor, au avut ocazia să mănânce carne de vită. Ideea noastră care apăra proprietarii acelor 10.000 de vite s-a topit instantaneu în timpul luptelor armate ce au avut loc și atunci am înțeles că viața unei singure persoane valorează de un milion de ori mai mult decât toate proprietățile celui mai bogat om al planetei. Și am avut multe de învățat din asta, deși nu proveneam nici din clasa muncitoare și nici din țărănime. Deci nu vom avea dreptate atunci când vom striga, în cele patru zări, că dacă noi, cei privilegiați, am avut de învățat din acest exemplu, va putea trage învățăminte din el și restul poporului cubanez? Și va putea învăța. Căci revoluția cere astăzi să fim cu toții conștienți că mult mai importantă decât o remunerație mare este mândria pe care o ai ajutându-ți vecinul și că mai important decât a dobândi tot soiul de bogății este să dobândești recunoștința poporului tău. Și, ca să revin la subiectul nostru, vreau să spun că fiecare medic, prin tot ceea ce face, va trebui să acumuleze o singură comoară, cea mai valoroasă dintre toate: recunoștința poporului său. Va trebui deci să ne dezbărăm de vechile noastre concepții, să conștientizăm acest lucru, și să ne apropriem din ce în ce mai mult de popor. Nu va mai trebui să facem cum făceam înainte, să spunem toți: “Da, îmi place să fiu în mijlocul vostru, îmi place să vorbesc țăranilor și muncitorilor, să merg duminica cine știe pe unde și să văd cine știe ce…”. Căci toți am făcut până acum așa. Problema este că noi îi tratăm pe cei din jurul nostru cu milă pe când astăzi trebuie să fim solidari cu ei. Oamenii nu vor mai trebui să audă din partea noastră cuvinte de genul: “Iată, prin prezența noastră aici ne arătăm compasiunea față de voi. Am venit să vă învățăm ce știm, am venit să vă facem cunoscute greșelile pe care le-ați făcut, am venit să vă arătăm cât sunteți de inculți și cât de ignoranți puteți fi în cele mai elementare lucruri!”. În locul acestor cuvinte va trebui să fim mai dornici de cunoaștere și mai smeriți pentru a învăța mai multe de la acest mare izvor de înțelepciune care este poporul. Vom vedea, și în viitor, cât de greșite ne erau concepțiile cu care ne obișnuiserăm deja și care deveneau, încet-încet, automatisme ale gândirii noastre. Deseori însă va trebui să renunțăm la aceste idei- și nu mă refer aici doar la ideile generale, sociale ori filozofice ci și la cele medicale. Vom vedea de exemplu că nu-i totul a trata o boală în același mod în care este tratată în marile spitale ale lumii. Vom vedea că medicul ar trebui să fie precum un semănător ce sădește noi alimente, care face să răsară în oameni dorința de a consuma și alte alimente, care diversifică structura nutrițională a unei țări precum Cuba, țară aparent săracă și limitată, dar care este totodată și una dintre cele mai bogate țări ale lumii din punct de vedere al agriculturii și al potențialului. Vom vedea deci cum, în aceste împrejurări, va trebui să fim didactici, chiar foarte didactici uneori. La fel va fi nevoie, uneori, să fim politicieni ce oferă populației înțelepciunea lor. Va trebui, mai degrabă, să învățăm odată cu populația faptul că numai împreună vom putea duce la bun sfârșit această măreață și superbă experiență ce înseamnă construirea unei noi Cube. Am parcurs deja mare parte din acest drum, deși distanța dintre acea primă zi de ianuarie a anului 1959 și ziua de azi nu poate fi măsurată prin mijloacele convenționale. Mulți oameni au înțeles de mult că, în acea zi, nu a fost învins doar un dictator ci și un sistem. Iar acum poporul trebuie să știe că, pe ruinele vechiului și decăzutului sistem va trebui să construim un altul, nou, ce va aduce însă oamenilor fericirea supremă. Þin minte că atunci, în acel an, tovarășul Guillén tocmai sosise din Argentina. Era același mare poet care este și astăzi și își câștigă pe zi ce trece noi cititori- cu toate că volumele sale au fost traduse doar în vreo două limbi. Era deci același om care este și astăzi. Cu toate acestea, din cauză că totul se petrecea într-o vreme în care aici prejudecățile erau la modă, tovarășului Guillén i-a fost foarte greu să își citească poeziile aici, poezii totuși extrem de accesibile, poezii pentru popor. Nimănui nu i-a trecut însă atunci prin cap că, ani la rând, poetul Guillén, printr-o formidabilă dăruire de sine, și-a pus tot talentul său în slujba poporului și în slujba unei cauze nobile în care credea. Poporul cubanez l-a primit atunci pe Guillén nu ca pe un triumf al Cubei ci ca pe reprezentantul unui partid politic tabu. Astăzi toate aceste lucruri au fost uitate. Am învățat de atunci că nu ne pot separa punctele de vedere divergente ale anumitor structuri interne ale țării noastre atâta timp cât avem un țel comun și cât luptăm împotriva aceluiași inamic. Important este însă să vedem dacă avem același inamic și dacă țelul pentru care luptăm ne este comun. La prima parte cred că am răspuns cât se poate de clar căci, după cât se vede, avem același inamic. Nici unul dintre noi nu se uită în spate pentru a vedea dacă este cineva care să tragă cu urechea- poate un agent străin, angajat al vreunei ambasade, care să transmită apoi informațiile mai departe- înainte de a spune că este împotriva monopolurilor și înainte de a rosti cât se poate de răspicat: “Inamicul nostru și inamicul întregii Americi este guvernul monopolist al Statelor Unite ale Americii!”. Iar, de știm acum clar cine este inamicul, ne dăm seama că oricine luptă împotriva acestui dușman are ceva în comun cu noi. Și astfel am răspuns și la cea de-a doua întrebare. Care sunt țelurile actuale în Cuba? Încotro doriți să mergem? Dorim sau nu fericirea poporului? Luptăm sau nu pentru independența economică totală a Cubei? Ne luptăm sau nu pentru a fi una dintre națiunile libere, o națiune ce nu aparține vreunei grupări militare, o națiune ce nu trebuie să consulte ambasada cine știe cărei mari puteri pentru a lua apoi măsuri interne sau externe? De vrem să redistribuim bogăția celor ce au acumulat prea mult către cei ce n-au nimic, de vrem să vedem și să ne bucurăm zilnic de rodul muncii noastre, avem atunci motive pentru care trebuie să muncim. Și oricine are aceleași țeluri este considerat prietenul nostru. Nu ne vom mai pune deci probleme privind eventualele concepții colaterale opuse, sau eventuala apartenență a prietenilor noștri la o organizație sau alta. Acestea vor fi probleme minore. În momentele de mare pericol, în momente de mari tensiuni sau de mari realizări contează numai marii inamici și marile țeluri ce trebuie atinse. Și, dacă am căzut cu toții de acord, dacă știm cu toții încotro trebuie să ne îndreptăm pașii- dușmanii plângându-se cui doresc- să trecem deci la treabă. Spuneam la începutul cuvântului meu că, pentru a fi revoluționar, trebuie mai întâi să existe o revoluție. În ceea ce ne privește această revoluție a existat deja. Apoi, pentru a te putea numi revoluționar, trebuie să cunoști oamenii cu care vei porni la drum. Părerea mea, din acest punct de vedere, este că încă nu ne cunoaștem suficient și că mai trebuie puțin să mergem pe această cale. M-ați întrebat în ce fel putem cunoaște oamenii și în ce fel se poate munci și trăi organizat în cooperative. Trebuie să vă spun că nu oricine poate reuși acest lucru și de aceea prezența unui cadru medical este extrem de importantă în multe locuri. Aș putea spune că gărzile revoluționare reprezintă una dintre cele mai mari manifestări ale solidarității poporului cubanz. Astăzi aceste gărzi dau un scop nou medicului pregătindu-l pentru ceea ce, până de curând, nu era decât o realitate tristă și inevitabilă pentru Cuba: posibilitatea de a deveni victimele unui atac armat de proporții. Trebuie să vă spun, de pe acum, că un medic, chiar de va fi vreodată și soldat sau revoluționar, va trebui să rămână tot medic. Să nu faceți și dumneavoastră aceeași greșeală pe care am facut-o noi în Sierra. Poate nu a fost chiar o greșeală dar, în orice caz, toți camarazii medici din acea perioadă știu că ne părea dezonorant de a rămâne să îngrijim un rănit sau un om bolnav preferând să arătăm pe câmpul de luptă de ce suntem în stare. Acum însă sunt alte condiții și noile armate ce se formează și care vor apăra țara vor trebui să adopte o altă tactică. Și, în organizarea acestei armate, medicul va avea și el un rol extrem de important. Căci el va trebui să fie în continuare medic, adică să se dedice uneia dintre cele mai sublime și importante sarcini din timpul unui război. Și la fel va trebui să acționeze și asistentele medicale, laboranții și toți ceilalți ce s-au dedicat aceste profesii umanitare. Căci toți sunt extrem de importanți! Deși știm că există un pericol latent, deși suntem pregătiți să respingem eventualele atacuri ce plutesc în atmosferă, nu trebuie să avem numai aceste gânduri în cap. De vom face din pregătirile de război centrul preocupărilor noastre nu ne vom mai putea dedica muncii creatoare. Toate pregătirile, tot capitalul investit în aceste acțiuni militare nu înseamnă decât muncă și bani irosiți. Suntem conștienți de acest lucru dar, din păcate, suntem obligați să acționăm așa pentru că și alții o fac. Vă spun cu toată sinceritatea și vă dau cuvântul meu de militar că cel mai mult mă întristează atunci când văd că banii părăsesc seiful Băncii Naționale pentru a putea fi apoi investiți în cine știe ce arme. Nu-i mai puțin adevărat însă faptul că aceste gărzi revoluționare au un rol important și pe timp de pace. Ele ar trebui să fie, în centrele populate, lucrul ce unește oamenii. Ar trebui chiar practicată o formă de solidaritate extremă, așa cum știu că se practică în gărzile naționale ale medicilor, aceste gărzi ar trebui, în vremuri de restriște, să rezolve toate problemele oamenilor săraci din Cuba. Și, nu în ultimul rând, gărzile revoluționare ne-ar putea oferi ocazia de a trăi alături, strâns uniți, egali cu toate celelalte clase sociale ale Cubei. Dacă noi, medicii- și permiteți-mi să folosesc încă o dată acest titlu pe care cândva îl uitasem- vom reuși, dacă vom folosi așa cum trebuie această puternică armă care este solidaritatea umană, dacă ne vom cunoaște clar țelurile, inamicul și direcția ce trebuie să o urmăm, atunci toate acestea ne vor face să știm, pe zi ce trece, care ne este drumul. Este un drum pe care nimeni nu ni-l poate arăta, un drum ce se descoperă odată cu fiecare călător, odată cu experiențele zilnice prin care va trece și cu fiece lucru bun pe care, prin profesia sa, îl va dărui spre bunăstarea populației. Iar acum, când avem toate elementele necesare pentru a evolua, nu ne mai rămâne decât să ne reamintim cuvintele lui Marti. Deși acum eu îl cam ignor trebuie să recunosc importanța cuvintelor lui ce trebuie urmate constant: “Cel mai bun mod de a spune ceva este prin a face acel lucru!” Să pornim deci spre viitorul Cubei! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy