Personal, în primul rând, m-aș întâlni cu maestrul Bufnilă.
Chiar dacă m-ar lua prin învălurire, m-ar învăța câteva lucruri despre eficientizarea comunicării, lucruri pe care am simțit eu că le știe, după modul în care a reușit să penetreze spațiul virtual cu ideile sale care, în aparență, par scornite pe plajă, la construit de castele, cu lopățica și găletușa. Dincolo de aura oarecum sprințară, Bufnilă vine din real, cu problemele realului și încearcă să le ofere o soluție. Bine, soluția lui, dar e O soluție.

Aș vrea să subliniez faptul că, după părerea mea, dependența de internet, în general, și de comunitatea poezie.ro, în cazul de față, sunt cele care nasc aceste dispute care, neavând forța autocontrolului, ies din hățuri și pornesc pe câmpii.
Cred că mulți dintre oamenii care sunt aici suferă în viața reală de destule frustrări și angoase pentru care, în asociere cu incontestabilul talent al fiecăruia, au găsit ca supapă această comunitate, acest mod de comunicare.
Și eu sunt, probabil, unul dintre ei. Nu, ca să fie corect, reformulez: Și eu sunt unul dintre ei. Un om cu frustrările lui care, având o minimală pricepere în a uni cuvintele, se reproduce poetic, încercând să se înțeleagă pe sine, să facă ordine, să comunice, să afle păreri, să sporească.

Din fericire, există alternative.
Una, și cea mai viabilă dintre ele, este aceea de a alege să trăiești. Eu cred că cei care sunt implicați cu orgoliile și săbiile în tot felul de conflicte aici au uitat să trăiască. Cred că dacă ei s-ar întâlni undeva, într-un club, la o terasă, în fața unei cafele și a unei beri, s-ar înțelege excelent și ar deveni buni prieteni. Unii chiar cred că s-ar iubi de-a binelea.
Cred, de asemenea, că dacă ar ieși mai mult pe afară, ar avea inspirație mai bogată pentru lucrările lor. Dacă ar ieși afară și ar ști să VADÃ.
Cred că dacă ar avea o viață sexual-amoroasă mai intensă, ar trece și peste frustrări și ar ști să glumească, chiar pe seama unor furii de acum cinci minute sau a unor disonanțe în idei, absolut firești, de altfel(subiectul este mult prea larg pentru a fi dezbătut aici) :).

În plus, cea mai importantă mi se pare intenția, dar ea rezidă tot din cele de mai sus, din cum sunt ele structurate în omul respectiv: dacă ești rău intenționat, cu siguranță vei exprima ceea ce gândești într-un mod care să aducă atingere persoanei (care, să nu uităm, are frustrările ei și e posibil ca tu, norocosule, să ajungi chiar acolo) și care să declanșeze reacții în lanț, în delir și, evident, fără rezultat.
Dacă ești bine intenționat, iei în calcul faptul că, deh, omul acela poate era obosit când a scris ce a scris, poate că are el o anumită sensibilitate pentru un subiect, poate că e mai tânăr și neexperimentat sau, dimpotrivă, are vârsta cu poverile ei vizibile sau nu, pe umeri, poate că are o indigestie sau, dimpotrivă, poate că în viața lui personală se întâmplă lucruri atât de crunte încât, dacă le-ai ști, te-ai înduioșa.

Mă gândesc așa: ce ar fi dacă timp de 24 de ore nu ar posta nimeni nimic pe site și s-ar arunca în viață?! Cu ce aer s-ar întoarce în comunitatea la care, de fapt, ține?! Ce ar avea de povestit? Cum ar mai părea cearta de ieri?!

Sunt virtual-idealistă?!

Notă: Am scris acest text în urma asistării la divorțul de poezie.ro al unor oameni pe care, fără să îi cunosc personal, i-am îndrăgit pentru cuvintele din subsolurile textelor mele și, evident, pentru ce am citit sub semnătura lor, deci pentru atenția pe care mi-au acordat-o când au simțit că e cazul să o facă, deci pentru TIMPUL din viața lor pe care l-au investit în mine.
Nu urmăresc nimic special cu această scriere, oarecum grăbită; nimic altceva decât a îndemna la o privire spre înăuntru.
Mulțumesc.