Viața noastră s-a coagulat ca albușul unui ochi de ou. La micul dejun știrile ne amărăsc cafeaua grețoasă. Am întârziat iarăși. Se dă ora exactă. Eu mă strecor cu patul meu de fier prin subsolul spitalului. Halucele stâng poartă o eticheta cu un număr îngrozitor de lung.


Îmi dau cu părerea într-o adunare unde habar n-am despre ce se vorbește. Þin un discurs. Am intonația bună. O aud controlând auditoriul din sală. Nu înțeleg nimic. Cred că unii cosideră importantă ultima mea afirmație și tot dau aprobator din cap. Alții aplaudă.


Recunosc mirosul acesta de formol. Avem halate albe ca niște aripi. Nervul circumflex e atât de subțire și are un nume care mă agasează. Îmi stoarce privirea și mi-o despică . Un fir de păr care îmi încurcă toate teoriile despre mișcare despre armonie despre libertate până la urmă.


R. are dreptate, suntem prea tineri. Uite eu abia acum îmi descopăr numărul scris cu un creion chimic pe bilețelul legat cu sfoară de halucele stâng.


Mașina mea pe motorină se înțepenește dimineața ca un catâr în grajd. O înjur. Îmi iau dimineața în cap și plec.