I

Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.

II

Ioachim spuse:
Singurul fapt care nu este un fapt al lucrurilor, ci un fapt în sine mișcător este cuvântul.
Ioachim zise:
Cuvântul are un înțeles al lui propriu și acesta este înțelesul.
Cuvântul mai are și un înțeles al lucrurilor și acesta este bineînțelesul.
Ioachim zise:
Lucrurile nu sunt de înțeles, dar ele pot stârni mirare prin cuvântul care le numește.
Toma răspunse:
Cuvintele și lucrurile sunt totuna și ele nu pot fi dezîmbrățișate decât prin semnul amândorura.
Ioachim întrebă:
Ce este acela semnul amândorura, adică și al lucrurilor și al cuvintelor deodată.
Toma răspunse:
El este trecerea stândă locului, locul mișcării dinlăuntru, adică semnul.
Toma mai adăugă:
Semnul e singurul care este înafară.
El este dezîmbrățișarea cuvântului de lucrul cuvântat.
Ioachim zise:
De la o vreme se face tot mai frig, dar albul zăpezilor nu se arată și nici negrul urmelor labelor de lup tras spre munte.
Într-adevăr!

III

Frumosul și emanația lui tandră, ideea de frumos, nu este un obiect și nu are natură palpabilă, ci este o acțiune, dragul meu Toma.
Faptul de a fi nu este un fapt unitar, iar risipirea lui în forme și varii priveliști ne face să credem că este o reprezentare a unei unice ființări sparte în cioburi.
Dacă aș crede în vreo reprezentare a unei unice ființe cosmice, cosmosul fiind unica ființă, după cum presimțim, - atunci, pentru înțelegerea umană, trecerea acestei ființe unice s-ar vădi în chipul deșertului Sahara.
Ideea de singurătate și sentimentul de singurătate provin din unicitatea individului, din totala neasemănare a omului cu el însuși și, generalizând, din totala neasemănare a omului cu omul.
Faptul existenței arborilor, a plantelor marine este un început de neliniște și de neasemuire cu sine însuși.
Faptul peștilor, al hienelor și al vulturilor sporesc lipsa de unitate prin singularizarea lor.
Înmulțirea, împreunarea și foamea sunt numai niște îndepărtate urme ale cuvântului.
Dezîngerarea prin cuvânt, organ unic al întregii specii umane, reprezintă pentru noi frumosul, sentimentul frumosului, reintegrarea în unic, în total.
Frumosul nu are un caracter individual și nici măcar natura lucrurilor.
El este o acțiune și în acest înțeles este comparabil numai cu timpul.
Dragă Toma, renunță la secunde, la ore și la anotimpuri.
Pune mâna pe jugulara timpului, curbeaz-o în jurul tău și învelește-te cu el.
Dar, față de adevăr, însuși timpul este un bob de nisip din deșertul Saharei.

IV

Gemeau câteva animale în noapte și, și pe acoperișe, căci celelalte gemeau pe câmp; gemeau cum îți zic câteva animale; nu știu prea bine ce erau dânsele, păsări sau raze cu patru picioare, ori poate tocmai tulburata noastră conștiință izbită de rut sau rănită de moarte, izbită de oarecare înmulțire sau de totala neînmulțire.
Să vezi prietene necredincios ce poți să fii, cum de m-am îndrăgostit de natura lucrurilor naturii, pe care o putem numi mai simplu, de-a dreptul, natura lucrurilor.
Mă îndrăgostisem și deci eram îndrăgostit; - iar, dragul meu, arma îndrăgostitului nu este armă, după cum arma soldatului nu este dragoste.
Și atunci cred că înțelegi și singur de ce, ce era de mâncat, pentru mine devenise ceva de sărutat, - și de ce brațul spânzurătorii se umpluse cu frunze, și de ce stelele nu mai erau atâta de departe.
Da' ce-ți spun eu, dragă Toma, că înțelegi și singur.

V

Spre diferență de tristețe, care este a speciei noastre, dar nu numai a speciei noastre, ci și a speciei arborilor și a celorlalte stele, melancolia ne apare ca un egoism, ca un stil al tristeții, ca o îmblânzire a piramidei prin baroc.
Melancolia e refuzată de contemplare și este refuzată de puterea unei generalizări.
Proprietate a propriilor noastre amintiri, aidoma vechilor scrisori și fotografii legate cu fundă, melancolia este, poate, cel mai de preț avut al celui care posedă și șchiopătarea până la boală a celui apt de tristețe.
Și totuși Toma, tu ți-aduci aminte cum, punându-mi sub șaua calului tău tristețea, ca să mi-o frăgezești, ai scos de sub acea șa de cal sălbatic înșeuat de tine numai o bucată de melancolie pe care ai gătit-o cu lacrimi și cu mărar de gene de ți s-a întors și ți s-a aplecat și ai venit să mă pipăi dar nu mai aveai ce?
După părerea noastră tristețea este un sentiment viguros, pentru că ni se întâmplă înlăuntrul conștiinței.
Despre melancolie, ne gândim mai degrabă că prietenul nostru Hipocrate ar putea să aibă câteva păreri mai repezi și mai scurte decât cele ale noastre.
Închei această scrisoare cu tristețe.

VI

Să bagi de seamă că nici animalul sălbatic nu ucide de dragul de a ucide, ci numai din foame.
Þi-ai zis și tu desigur că virginitatea morții este cu mult mai vastă în instinctul animal decât ne-o arată puțina istorie a speciei noastre și a animalelor domesticite de noi.
Și, de fapt, te întreb, dragul nostru Toma, după mintea dumitale, ce credeți dumneavoastră prietene că ar putea să fie fenomenul uciderii omului de către om?
Am meditat mult și n-am înțeles nimic.
Stau pe gânduri până când mă adoarme câte o stea căzătoare. Și atunci în fine adorm.
Dacă furnicile, care sunt războinice, și dacă oamenii care sunt războinici, - tu ce crezi, ele sunt din pricina foamei?
Prea multă carne și prea puțin timp.
Timpul, el singurul, este hrana noastră.
În rest, cum suntem noi alcătuiți, dragă Toma, multe lucruri pot fi evitate, cum bunăoară ziua este o evitare a nopții mărețe cu stele, din pricina soarelui luminos.
Și totuși, îți mărturisesc că nu înțeleg nimic din toate acestea și contemplu, - și degeaba contemplu, că tot nu înțeleg nimic dragă Toma, deși uneori a împușca o idee mi se pare aidoma faptului împușcării unui copil, iar moartea lor nu poate fi o astupare de guri înfometate.

VII

Cuvântul, prin memorarea lui, are, static, ședere și rădăcină în situația lui ulterioară, deci din extatic, în extaziere, în mișcare.
Staticul în întâlnirea lui cu extaticul, cu extazierea, se dizolvă în tăcerea lipsei de sens.
Gândirea asupra cuvântului, care este numai un material trecător al unei revelații, ne obligă și ne silește să nu credem că el ar putea să aibă gramatică.
Cuvântul, ca material, nu poate fi conceput și nu poate fi conceput ca scrierea lui pe planul alb al hârtiei.
Cuvântul are spațialitate și relief, de aceea scrierea lui mi se pare o reducție la plan.
Viața este un material al misterului conștiinței și ea nu poate fi identificată cu aceasta, așa cum niciodată nu vom identifica lumina cu starea înțelesului vederii.
O sintaxă a stelelor sau una a vameșilor de atomi, ce vămuiesc nimicul de nimic, absența de absență, niciodată nu va putea fi înțeleasă ca o linie sau ca un arc de cerc.
Spațializarea actului comunicării ne apare ca un lucru deschis meditației noastre.
Sfera nu este altceva decât un ou fără de viață.

VIII

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.
Toma, tu care ești îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.
Tu vrei să știi pentru că ești îndrăgostit, - dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat tu?
Sentimentul cailor și al nechezatului lor, l-ai uitat tu?
De cum e marea, mai ai vreun sentiment?
Toma, tu ești îndrăgostit; tu nu mai știi nimic.
Îmbrățișarea Toma, e un sentiment.
Uită-te și tu prostule la orizont!

IX

Alergarea, în ceea ce ne privește, nu ne interesează de fel ca mijloc de locomoție și, mai mult decât atâta, nici măcar viteza și timpul în care se petrece alergarea și nici măcar atuncea când se petrece dânsa.
A te mișca pe tălpi e un fel de a-ți pierde raza.
A te gândi însă, mi se pare un fenomen mai demn, din pricina faptului cuvântului care, nedescompus în litere, are simultaneitate cu orice și oricând.
Este îndeajuns să numesc un lucru, bunăoară lucrul stelar cu inel numit Saturn, că felul ființei mele deodată este simultan cu el, fără de nevoința carului sau a cvadrigei care, prin mișcare, mi-ar fura timpul.
Dar, dragă Toma, să vezi și dumneata ce ciudățenie: toate acestea n-ar fi posibile prin asemănare.
Toate acestea, dragă Toma, sunt posibile numai prin deosebire.
Toma, mă asculți atent? - e vorba despre o intersecție, dar nu despre intersecția dintre două linii.
Nu!
Nu...
E vorba despre intersecția dintre ceva și altceva.
Adică este vorba despre cuvânt.
Să nu zici că nu ți-am zis!

X

Teatrul este prima formă a civilizației, dar și ultimul strigăt de moarte al barbariei.
Ne trebuia mai întâi o mască a râsului ca să râdem și o mască a plânsului ca să plângem.
Râsul și plânsul Toma, sunt o trebuință a preaplinului celui sătul de sine însuși și înspăimântat de absența gurii în jurul căreia se născuse.
Toma, nu crucea e grea, căci nimica, îți zic, nu are greutate; fulgul e greu, căci e prea plin de frigul Golgotei.
Mă mai întorc încă o dată și-ți zic: că alizeele nu mângâie nici măcar șoldul furtunii, că înecatul nu îndreptățește marea nici măcar atâta cât un pui de delfin izbit de stânca malului.
Viața noastră, Toma, are maluri, dar viața e o formă, de aceea are maluri.
Sinele fiecăruia își are drept mal trupul său de stâncă, pieritor.
Însuși timpul are un mal, prin faptul că dânsul trece.
Un poet striga: "Dați-mi un trup, voi munților!". După aceea, poetul asurzit n-a mai știut că munții, de-ar fi avut în ei un cuvânt, ar fi fost brazi, jnepeni, arțari, - și că brazii de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost lupi, capre negre și oi, - și că lupii, de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost greci iar nu barbari, - și că dacă omul ar fi avut în el vreun cuvânt ar fi fost zeu, - și că dacă zeii ar fi avut în ei vreun cuvânt, ar fi fost munți, - și că dacă munții ar fi avut în ei luminișul cuvântului... dar ce-ți spun eu ție, ce, parcă trupul omului nu este o mască, cum râsul și plânsul sunt măști ale cuvântului?
Toma, dar asta e treabă de om sătul și îngrețoșat de lucruri.
Râsul n-are gură, plânsul n-are ochi.

XI

Să nu te prefaci Toma: lasă-te pe tine ție însuți.
Oricum, cei care vor să te omoare te vor omorî.
Știu asta după întregul șir de ființe care m-au născut pe mine pentru aceasta și nu tocmai.
Lasă-te iubit, - iar dacă tu nu poți iubi, lasă-te totuși iubit, mortule!
Nu zic cum a zis el că dragostea lor n-ar fi demnă de tine.
Zic numai că poate tu nu ești și numai atâta zic.
Și zicând, te nasc.

XII

Lasă-te pradă, lasă-te mâncat, lasă-te smuls din rădăcină, lasă-te rupt.
Ninge dacă ești în stare să îngheți, - iar dacă nu ai firea înghețului în tine însuți, lasă-te nins de ea însăși, de ești!
Ori dacă nu, ce dulce amintire!
Și acum să-ți spun ceva: mă îngrijorează ochii tăi galbeni și ficatul tău umflat.
Ai grijă și tu de stele. De lipsa ochiului și de orbire, de drag de tine am grijă eu.
Spală-te pe dinți, - ei sunt poarta lăuntrului.
De lăuntru am grijă eu de drag de tine.
Încearcă să nu mai mori dacă poți!
Eu sunt patul mortului tău.
Vezi-ți de stare.
Despre mișcare n-ai grijă.
Eu sunt roata ta pe care tu umbli înaintând, - și nu numai a ta, dragostea mea de viață, viața mea trecătoare și umblătoare.
Acum du-te și lasă-mă singur, - și dacă ai auzit, ia valea de pe munte și apa din izvoare.
Izvor de ape nu cunosc, străinule!
Du-te!

XIII

A treisprezecea, când pe treisprezece s-a născut tatăl meu și pe treisprezece s-a născut femeia care îmi va naște în șirul nostru nu un copil ci un tată, căci Toma, îți zic: să nu te mai sperii că aș putea să fiu rupt de mine însumi prin scurta întrerupere și fractură a trupului meu dinspre mine și mine.
Auzi-mă:
mi-am rupt brațul drept eu singur și-ți spun aceasta ca să știi că mi l-am rupt pentru că el era de rupt și atât.
mi-am smuls ochiul drept eu însumi când am socotit doi ochi prea mult pentru o unică gândire.
Auzi-mă:
dar mai ales caută și înțelege-te pe tine însuți ca să mă poți auzi pe mine.
Tu crezi că trupul meu e totuna cu ființa mea? Tu crezi că există leu puternic și deșertăciune mare cărora să le fie foame de mine și să-mi mănânce mie cuvântul?
Tu crezi că s-a născut cel care ar putea să mănânce de foame înțelesul meu?
De umbră ducem lipsă și de arbori ducem lipsă și de sămânță.
Pe toate acestea le-am zvârlit înaintea leului și înaintea panterei și înaintea celorlalte animale înfometate.
Raza mea nu, pentru că înțelesul nu este o burtă.
Auzi-mă:
înțelesul nu este o burtă, el este o boltă.
Înseși stelele cerului sunt un zid.
Dar, după cum bănui, Toma, de ți-e dor și frică și îngrijorare de carnea mea și de sângele meu, nu-ți fie ție grijă de stelele cerului.
Lor le este foame poate de spiritul meu, dar și acesta, de l-ai putea înțelege, nu-ți fie frică de frângerea lui sau de mâncarea lui, că am dat razei lor lumina mea de mâncare, iar locul meu e dincolo de ele și acolo încă am ce să dau.
Nu te mai uita la rana tălpilor mele, înțelege odată, Toma, rana căreia îi sunt rană, ea mi se dă mie iar nu eu ei. Atât.

XIV

Toma, dacă ai greșit și nu mai trebuiește să fii; - ai mândrie de tine și urcă pe eșafod în fața călăului tău și rânjește tu măștii lui, fără de cap deasupra umerilor tăi, - și cu gâtul gata retezat și cu șuvoi de sânge, surâzând.
Tu, dacă ai greșit grâului, taie-ți piciorul ca să nu te mai poți arăta în fața lui și să-l murdărești cu umbra ta atuncea când tuturor copiilor le este foame de sete.
Să nu te mai naști de nu ești în stare să înduri viața!
Să nu mai mori de nu ești în stare să știi că cea care te-a născut a murit.
Toma, dacă nu poți să spui că unu se poate înmulți cu unu, vai ție!
Că suntem cu toții ceea ce suntem, e un mormânt pentru bătrâni și un leagăn pentru copii.
Că noi toți nu suntem aidoma noastră noi toți, e o roată, Toma, este un cuvânt, Toma, cum îți zic, căci am grăbire.

XV

Și acum, că am zis să se ducă din noi răul, lichidul bunăoară, - solidul bunăoară, - căldura și frigul, ceea ce este foarte înalt și ceea ce este foarte prejos, - ia-mi numai cuvântul din mine, Toma, iar nu firea mea pe care i-am dedat-o lui și nici palatul ochilor de sub sprâncene, - ia tu cuvântul, fiule și nimic altceva, - căci de aceea altceva se numește altceva pentru că este altceva.
Ferește-te de nume, căci ele numesc.
E o prostituție și o dezvirginare a numi.
Ai văzut vreodată vreun înecat de înecare?
De îndată el devine vânăt de vederea ta și prin numirea lui de înecat.
Toma, viața nu este o înecare în real, deși adeseori "trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri".
Timpul, Toma, nu crește în urma noastră și ne întunecă, el crește înaintea noastră...
"Dar e-n zadar copile".
ÃŽntretaie-te!

XVI

1. Numeralul are o greutate provenită din felul imploziilor succesive pe care centrul său ideal le determină.
2. Verbul manifestă atracție și fugă față de nume.
Substantivul ne apare ca o generalizare a numelui, - dar aceasta este numai o formă de tip grafic, iar nu o realitate spațializată.
3. Numele reprezintă sensul interiorului pur, dar nu unic ci poliper, cum peștera e un polip interior al absențelor de stâncă.
4. Numele nu există și nu creează existență, ci mișcă din lăuntru în lăuntru, staticul în static, dând sens existenței exterioare lui, o conștiință de sine a acesteia prin cuvânt.
Și totuși numele nu poate fi despărțit de numit, semnul lui de locul lui, mișcarea lui de staticul lui.
Numele e în fapt singura entitate abstractă care se autoreglează, dar care se reproduce prin realul convenabil lui.
Neputința despărțirii numelui de numit anulează antinomia dintre concret și abstract ca desuetă, propunându-i, înlocuind-o cu un cu totul și cu totul altceva, neantagonic, dar în același timp necoincident și neconfundabil.
5. Greutatea numelui și staticul său îl face simultan cu orice și cu oricând și nuanțat prin haloul interstițial al verbelor.
Acestea au o spațialitate fără de spațiu, pulsând interiorul absolut al numelui.
6. Reproducerea exterioară a ceea ce numim materie se produce de fapt nu în timpul și spațiul relativ, ci în interioritatea absolută și relativă a interiorului poliper al numelui.
7. Noțiuni ca spațiu și timp ne apar false sau în cel mai bun caz desuete și vetuste, iar antinomia materie și spirit o barbarie de tip inferior didactic.
Această antinomie ține mai degrabă de chirurgia broaștelor practicată de stupidul experimentator Galvani.
În acest sens cunoașterea nu ni se pare ca un rod al curiozității călătoriei și observației, ci ca unul al revelației interioare, prin nume iar nu prin numirea lui.
8. Cuvântul este locul existenței.
9. Existența este locul timpului.
10. Timpul este o interioritate oarecare, ulterioară existenței și dublu ulterioară cuvântului.

XVII

Poet este acela care naște.

Acela care îl face pe cititorul cuvântului lui mai poet decât pe sine însuși, acela care își transformă coșmarul său de om chinuit în vis de copil care are bucuria jocului.
Toma, eu ard ca să-ți dau foc.
Degeaba stelele care ne țin răcoare.
Degeaba umbra.
Când umbra va da foc copacului ne vom bucura de arsura fructului său.
Toma, fructul și sămânța nu sunt un scop, sunt numai un mijloc.
Nu despre sămânță este vorba, ci despre însămânțare.
Auzi-mă Toma: te îmbrățișez cu acel Toma al tău.

XVIII

Sufletul este un trib de unul singur și o piramidă fără de nici o piatră.
El este asemuitor, Toma, cu laptele și neasemuitor cu sugarul.
El nu poate fi distrus din pricina faptului că poate fi nimicit.
Nimicirea sufletului se așează în nedragoste, după cum ființa se așează în trup.
Nu cunosc Toma, o mai mare răzbunare decât aceea a trupului față de sufletul său.
Faptul că locuim pe acest pământ e la fel de tragic ca faptul inimii de a locui între gratiile coastelor.
Și acum te invit să fii bărbat și dur cu tine însuți ca să suporți ce vreau să-ți zic.
Noi nu suntem.
Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenței.
Dar să nu crezi copilule că te îndurerez; naște din tine un pieritor de ești în stare să naști, - și fiind înapoia lui vei fi înaintea lui.
Și acum lasă-ne capetele amestecate și inimile încă nedizolvate în pâraie de sânge.
Despre prietenul meu Cornelius te anunț că se simte bine, că are limbariță, că și-a înlocuit ochiul drept cu o inimă și inima cu un ochi.
Dar bineînțeles Toma că asta este treaba lui, deși de la o vreme am început să am noaptea în somn visuri și ziua pe trezie neliniști.
Toma, apa nu poate fi tulburată nici măcar de pești, cu atât mai puțin de nisipuri.
Dar, despre ale oceanului și ale deltei, de vom mai rămâne în viață, am să am grijă să-ți scriu.
Cu drag.

XIX

Trupul nostru e o gazdă trecătoare pentru un daimon etern. Cuvântul nu slujește revelația și deloc pe daimon.
El este o încercare lașă de a-l face pe pat să înțeleagă ce este somnul.
Toma, ia-o pe scurtătură!
Știu Toma că ție nu-ți place numele tău, dar nici mie nu-mi place numele meu.
Și-acum să-ți spun ceva:
Am plâns.

XX

Toma, tu ești necredincios, dar necinstit nu ești. Despre cinste ți-aș zice că este comparabilă cu umbra frunzelor față de frunze și cu verdele față de soare.
E o mizerie a sufletului uman faptul că el a gândit ideea de cinste.
E o mizerie, îți spun, cum murdară e umbra față de verdele frunzei, cum verde este frunza față de iradiația soarelui.
Cinstea este o răcorire, ca și umbra.
M-auzi, asudatule?

XXI

Furnicile care cu atâta grijă cresc puricii verzi de plantă, ca să le sugă laptele lor de purici de plantă, glonțul, atâta de bine gândit de savanți, ca să sugă viața din necunoscuții de străini în toiul războiului și multele altele asemuitoare acestora le-aș numi în scurt lumina ochilor noștri.
Acum cred că mă înțelegi deplin de ce Homer era orb, Moise bâlbâit și Beethoven surd.
Du-te fiule, căci mă umflă râsul.

XXII

Muzica e auzul muzicii.
Toma, înțelesul ei ne rupe urechea.
Mă gândesc la prietenul nostru Van Gogh.