nopțile vârste ascunse ale timpului mușcă din carnea mea
până la sânge cu voluptatea vânătorului dintr-o biată sălbăticiune
devorată în dispersia universală în sfârșit mă pot înălța
pot zbura cu propriile-mi aripi vechi de când lumea

n-aș fi crezut că un înger îmbătrânește odată cu mine

însă uneori îmi prindeam pleoapele
în arcanul pânzelor de păianjeni
și atunci se făcea că trupul pe care crescuse adânc o scoarță
nu mai simțea nici o durere
de fapt nu-mi mai eram doar făptură
ci și un glas într-un chip alb de copilă
învârtindu-se sub ochiul ploii de vară

mă vedeam Doamne în turla bisericii de demult
printre cuiburi de vrăbii și guguștiuci
ajunsesem cu genunchii zdreliți de atâta cățărat
și nu-mi mai era frică de nici un mort
ba chiar aș fi putut înnopta acolo

nu știu de ce râsul îmi inunda fața și umbra
atât de aproape era zborul
atât de infinit departe neființa