când închid ochii, se sting obiectele
pereții, prăpastiile, podurile, oamenii
cuierul în care-mi las hainele
întotdeauna prea largi sau prea strâmte
și alte prea multe detalii
tot ce am uitat aprins
în spatele zilei

ce de întuneric vine pe cheia ușii
dincolo de care mi-am încuiat viața
să n-o ia razna pe străzi
să-ncurce drumurile, sensurile, fricile
cu care m-am obișnuit
îi tot trimit scrisori
nu-mi răspunde niciodată
e o viață foarte ocupată
acolo, în camera ei,
râde, plânge, vorbește,
le mai ține oamenilor de urât.

ea nu știe că de fiecare dată când închid ochii
zilele cad liber
când pe-o parte, când pe alta.