Dintr-o amintire mult prea vagă picură încă sângele ei.
Mușcăturile s-au văzut mult mai târziu când toți s-au întrebat unde e jocul.
Liliana era o fată cu părul negru și foarte lung. Avea ochi de căprioară. Parcă mereu ar fi vrut să întrebe ceva. Ar fi vrut să știe când.
Într-o zi a devenit mama lumii acesteia de embrioni înghesuiți în tăceri.

(Colega mea de bancă a murit cu o andrea înfiptă în uter. Acum numele ei poartă stigmatul unei generații întregi de morți.)

Din fiecare cer implorat cade o ploaie ce-i spală păcatele. Liliana e atât de frumoasă, dar acum o înlocuiește un țipăt. O aud strigându-mi un nume din pântecul unui prunc uriaș.

(A iubit doi bărbați, dar nu a iertat-o nici unul.)

Tramvaiul trece cutremurând ultimul ei urlet, trece peste ultimul ei sânge care i se scurge din vagin împreună cu toate viețile ce i-au locuit trupul.
Atunci a plecat. Chiar atunci, cu tramvaiul nr1 care trecea prin fața gării, ea a plecat mai departe luând și embrionii fiebinți ai iubirii cu ea.