Respiram ca mai ieri prin ceața de suflet de acolo spre nu știu unde. Mă strecuram cu greu printre clăbucii multicolori ai gândurilor într-o nouă primăvară. Mă părăsiseră parcă toți și toate. Pluteam în derivă între două țipete de metal de dincolo de trotuarul umed, printre șiroaiele dezghețului. Tablouri de nimeni, rânjete pe sticlă, stăteau aliniate hilar într-un decor sordid. Nici astăzi nu cuprind înțelesul lumii...

Orbecăi pe lângă toți, prin geana de lumină a unui soare egoist. Încerc să pășesc pe cărare alături de turma străzii. Efect de grotă monoton și vibrant. Fac parte dintr-un tumult de grăunțe, cu săruri violete, vapori fecunzi și condimente ale mesei de prânz. Mă izbesc de o fată cred, cu sac de spate și pantaloni suflecați.

Ce-i? Se uită lung la mine un comunitar șchiop. Nici el nu știe dacă să-mi ceară sau nu. Să se gudure sau... Merg parcă pe robot prin mătasea asta a broaștei dar știu totuși că oscilez în stânga și-n dreapta. Ba nu, parcă în sus și-n jos.

În țara asta nici ciori nu mai sunt.