Mi-e dor de cerul ce ma sfasia neclintit ca o buturuga pe drumul intepenit de nameti in prag de iarna...ma mistuie incet acest dor nebun pe care nu-l gasesc decat in ultima vlaga a bratelor mele calatoare parca prin norii grosi de fum. Acest cer ma tulbura ca un pahar din cel mai bun vin frantuzesc, ma clatin si ma pierd in amalgamul de culori al picturilor pe fresce din biserici la care am inceput demult sa ma rog. Nicio idee, nicio iluzie nu pare sa ma constranga sa visez o evadare in nemarginirea fara inceput a acestui cer facator de bine ca un cantec de leagan. Pe sub venele-mi ingrosate de fum traverseaza un sunet de flaut din paduri fermecate...si asta ma calmeaza incet, ma amorteste si ma faramiteaza in zeci de mii de farame de aceeasi dimensiune si greutate, dar de culori diferite...toate culorile curcubeului mort acum in toti stropii de ploaie ce ma intregesc...e un cerc vicios din care nu pot sa scap...si tot mi-e dor de minunea mea, cerul...si parca mi-e dor si de tine...