Eram prin vecinătate, eram prin aer ca un fulg de nea, albind, prin neștire, nedumerirea unui început.
Un dimpotrivă al lucrurilor mă ținea departe, în timp ce existența ma trăgea în ea, îndurerând-o pe mama prin oase, bucurând-o cu noutatea schimbării vieții ei.
-Aoleo! Ãsta e greșit în lucruri! zise doctorul după ce mă răsuci pe toate fețele în palmele lui mari și noduroase. Se strâmba de parcă s-ar fi murdărit de mine.
-Mda, cu siguranță, ăsta e greșit în lucruri! conchise.
-Cum adică? se speriase mama, chinuindu-se să înțeleagă culoarea petelor de pe cearceaful, unde doctorul ei mă pusese, înapoi, lângă ea.
Acesta tăcu și plecă, lăsând în urmă un aer de mister proaspăt peste mine. Mama m-a luat așa cum eram, la pieptul ei, fără vreo condiționare a înțelegerii. Nu știu tata pe unde era. Ceva mai târziu, când pubertatea îmi aducea întrebări pe la geamuri, auzisem că doctorul murise; pesemne prea multe cazuri de naștere în trufandaua banalului.
Vița-de-vie înflorise demult. Flori roșii, flori galben-aurii, flori albastre-pământii, împânzeau vița-de-vie. Era un curcubeu, în ochii mei, vița-de-vie așa înflorită. Din nebăgare de seamă, mă jucasem de-a extazul comportamentului, și i-am spus tatei despre florile viu colorate din grădina bunicului. De ce lui? Nu știu; mă jucasem. Tata se uită la mine ca la un ciudat gând de toamnă:
-Acum? În octombrie? zise. De ce nu stai tu cuminte? Mai bine învața tabla înmulțirii! mai zise tata, pedepsindu-mă cu o răceală, din care nici până azi nu am reușit să mai ies.
Întotdeauna a fost mai bine în grădina bunicului, unde toate erau înflorite în ochii mei, chiar și iarba. Uneori nucii înfloreau în ciudate fructe, pe care nu le puteam înțelege cu mintea.
Bunicul era mai aproape. Îl urmăream dând lemnului viață, chiar dacă trebuia, pentru asta, mai întâi să ucidă un copac.
Pe colțul mesei, unde bunicul îmi umpluse o cană cu ceai de flori, îndemnându-mă să beau, se așezase o muscă. El o strivise, măturând-o repede cu mâna.
-Niciodată să nu mănânci pe partea asta a mesei! Încercând să cureți, te vei murdări. Încercând să înțelegi, te vei îndurera! zise bunicul.
-Mai bine, du-te și joacă-te! Ia și ceaiul cu tine! E din flori, mai întâi omorâte; e mai dulce, fiindcă i-am pus zahăr făcut, și el, dintr-un fruct, mai întâi, omorât. Dar nu-ți bate capul! mai zise bunicul meu, întorcându-se cu fața către lemnul lui, viață să-i dea.
Pe când încercam, sorbind din cana de ceai, să mă dumiresc ce fel de dulce e ăsta, bunicul s-a întors la masă și, cu un ferestrău de mână, îi tăiase colțul murdărit de acea muscă îndrăzneață.
-Niciodată să nu mănânci pe partea aceasta a mesei! zise și plecă, lăsându-mi prin fire o nepricepere a lucrurilor, țipând.
Ghilotina cunoașterii începuse. Încă îi mai pun lamentările pe foi de hârtie. Am făcut asta încă de demult, nu departe de locul unde învățasem să scriu, nu departe de locul unde învățătoarea mea a murit într-un accident stupid de mașină.
Un dimpotrivă al lucrurilor mă ține, încă,in el.
-Hai! Hai pe la mine! Am sa-ți zic ceva! îmi strigă neprevăzutul, pe când o adormire mă cădea în banal. Mi-am lăsat forma la ușă, am agățat-o ca pe o piele intr-un cuier, și am intrat.
Vița-de-vie din grădina bunicului, înflorise din nou. Flori roșii, flori galben-aurii, flori albastre-pământii, o împânzeau. Un curcubeu, în ochii mei, era viața-de-vie așa înflorită. Era viața mea de-vie. Un altceva prindea picioare: mă alerga prin afara mea, țipându-mi nemairecunoașterea de sine în urechi. Mă uitam.
Lumina, foarte fragedă, trece, cu greu, prin fereastra murdărită de muște. Mai bine, să-i deschid. Aceasta scârțâie-n verbe fără noimă. Cu ea împrăștiată pe pereți, cineva se ridică din mine și, lăsându-mă singur, pleacă pe poteci bătute de altfel de pași. Îmi lipsește. Cu acest cineva obișnuiam să mă uit la mine într-o oglindă, despre care nu aveam habar că ar putea bate atât de departe, atât de aproape.
Rămân singur.
Frunzele toamnei se despart de timp.
Timpul se desparte de mine.
Eu rămân, greșit, mai departe, în lucruri, la o intersecție de îngeri.
-Aici nu mai e nimic de făcut! zice un dimpotrivă al lucrurilor, îndoindu-mi degetele după litere.
Dumnezeu a plecat de acasă. A plecat tocmai când era atât de aproape să mă corecteze în lucruri, ca-ntr-o listă de bucate...


ÃŽn rest...! ÃŽn rest...,
mă curge, mai departe, prăpastia
către cel mai tainic Everest...