Da! Mă aflu printre aceia pe care i-a pus soarta să meargă la școală pe scurtătură.
Nu, n-am nimc împotriva mersului la școală pe scurtătură. Pur și simplu n-am avut inspirație când m-am apucat de scris articolul despre câinii comunitari. La fel cum n-am avut inspirație când m-am hotărât să scurtez drumul spre școală prin piața mică. Doream și eu, asemenea oricărui copil conștiincios, să ajung la timp la școală. Dar cum m-am trezit prea târziu, iar afară aerul răcoros îmi crea palpitații, m-am strecurat grăbit și zgribulit printre tarabele dezmorșite. Eram încă în piață când m-am trezit cu o scumpete de câine sfâșiindu-mi pantalonii(de firma!). Nici nu m-am dezmeticit bine că, întorcându-mă, văd alți doi câini rânjind spre mine cu o dorință acerbă de a mă vedea în pantaloni scurți. Scumpetea de cățel cu peticul de material în gură s-a repezit fulgerător spre mine, dar sângele meu - proaspăt amestecat cu saliva lui, după mușcătură - s-a scurs parcă mai repede prin vene, așa că vrând-nevrând am luat-o la sănătoasa pe unde am apucat.
După o adevărată probă de rezistență, am ajuns (fără a întârzia!) la școală, cu sudori reci de transpirație curgând pe șira-spinării, cu două găuri de aerisire sangvină în plus piciorului meu drept.
Era dimineața răcoroasă de 27 februarie 2006, când dorința de a scurta drumul spre școală, m-a determinat să inventez o nouă modă: a pantalonilor c-un cățel atașat de gleznă.
Prețul? 9 injecții în antebraț și o zi de șchiopătări-despuiate pe stradă.
Apropo ...câinele e tot acolo... atacându-i pe alți.