Nu cred să fii știut vreodată tăcerea
așa cum am trăit-o cu tine,
încolăcită ca un șarpe în jurul cuvintelor mele,
sufocând fiecare gest, fiecare durere,
fiecare dorință...
Muguri de liniște abisală mi-au răsărit pe buze,
în timp ce inima, amintirea cuvintelor,
se zbătea să-mi smulgă din viscere o ultimă silabă...
La ce bun această descompunere în esențe caduce,
când dincolo de tăceri se află răspunsul
pe care numai cuvintele îl pot modela
după chipul și asemănarea noastră?

Mi-am lepădat liniștea la capătul străzii
pe care m-am născut din nou lăsând cuvintele
să-mi pătrundă prin porii deschiși de atâta dorință...
Poate ai crezut că voi rătăci la nesfârșit printre tăcerile tale?
Sau nu ai știut că la capătul fiecarui cuvânt nerostit
am lăsat un semn,
pentru a silabisi mai târziu,
mult mai târziu,
poate prea târziu,
abia atunci când mă voi fi scuturat de vestmântul alb al uitării de sine,
că pe noi Dumnezeu ne-a creat din lutul cuvintelor?