Literele mă rănesc. În încercarea mea de a evada din haos, semnele pe care le fac pe o foaie oarecare sunt dușmanii mei. Ele sunt așezate de mâna tremurândă pe o bucată de hârtie în aparență, dar de fapt sunt scrijelite cu vârful dureros de ascuțit al unui cuțit de bucătărie pe foaia sufletului meu. Vreau să îmi creez o altă dimensiune, în care să pot să mă despart de trupul meu atât de restrictiv și să pot face ceea ce vreau, să te iau în brațe și să îmi dezgolesc gândurile în fața ta, fără a-mi fi frică de urmări. Mi se pare că nimic nu mai are niciun sens, dar știu că nu e adevărat. Totul are un sens, dar eu nu îl pot vedea. Afară iese soarele, dar în mine norii plumburii se adună în încercarea de a crea ploaie. Afișez un surâs fals pentru a arăta că totul este bine, dar nimic nu mai este bine.

Îmi urăsc sentimentele. De ce nu pot sta la rând? De ce trebuie să mă năpădească toate o dată?

O lacrimă ivită din colțul ochiului meu îmi străbate obrazul, îmi alină buzele, se pierde într-o stare de Nirvana, se aruncă în gol și piere când ia contact cu pardoseala rece și indiferentă. Las jos cuțitul de bucătărie... Nu vreau să fiu eu cea care mă va invinge...