Astăzi, în miezul zilei, în inima Londrei, în chiar mijlocul impresiei lăsate de grandioasele vestigii, cu care ei, englezii, parcă de teama anonimatului, se mândresc atât, acolo unde, parcă dintr-o politețe exagerată, niciodată nu vezi nici măcar o muscă, mi s-a așezat, simplă și cuminte, a mea parcă fiind, senină și circumspect de aprinsă în coloritul ei, pe braț o buburuză. Și așa mi-am închipuit, așa mi-am închipuit de frumos că e un semn, un gând, un semn al unui gând de la tine. Și colac peste pupăză, ba chiar buburuză peste braț, mi-a plăcut.
Acum, în interiorul realității mele exterioare, anost de inegală cu unele aspirații poetice într-o permanentă și extravagantă mișcare de revoluție a spiritului, stau și mă întreb, mă răsucesc și te întreb, de poți și de vrei ca să-mi zici, pe câte brațe, cam câte astfel de gâze ar trebui să mi se așeze pentru a-mi fi îndeajuns de împlinitor preafrumosul și, desigur, neobservatul gol al unui preaplin de nimic ? Hmmm? Hai să-ți dau ceva ca să-mi zici ! Ce să-ți dau ca să-mi zici?